Wagakki Band – Tokyo Singing (2020)

Ultimul album (până acum) întărește senzația lăsată cu precădere pe discul anterior: trupa asta poate mult, dar se mulțumește cu puțin. Poate în sens estetic. Contul bancar cu siguranță că a fost fericit.

Ar trebui să fac o precizare pe care am lăsat-o oarecum suspendată în celelalte pagini WB: ziceam, nemulțumirea mea destul de unilaterală vine în special pe fondul criticilor la care se expun astfel de formații. Pretenția anumitor ascultători sporește direct proporțional cu perspectiva aristocratică (apeluri etnologice, angajări – puternic remunerate – de orchestre simfonice etc.). Ascultători ce, slavă Domnului!, nu simt niciun fior patriotic, cu atât mai puțin japonez. Iar datorită manifestării benevole (și cam ostentative, deși eficiente financiar) într-o limbă de circulație internațională (majoritatea pieselor sunt botezate în engleză), bănuiesc că n-am motive să mă simt eliminat (deseori întâlnesc bizarul argument confom căruia unii dintr-o zonă geografică n-ar trebui să strâmbe din nas pe seama artei – folclorice – scrise într-o alta). Bine… nu aveam oricum din moment ce în discuție e muzica. 😀

De asemenea, dibăcia acestor… barzi de a inova pe latura lor mă face să nu neglijez celelalte clipe, prea multe, de comercial excesiv. Tradiționalismul nipon combinat cu muzica rock (metal) este o dispoziție câteodată dezvoltată atât de interesant încât nu-mi pică bine tonele de sonorități light novel.

Mai este și un soi de teatralitate ce concurează cu afectarea jucătoarei de tenis Naomi Osaka… dar ne oprim înainte de a deranja activiștii.

Altminteri, fiecare artist e liber să se manifeste cum crede de cuviință. Doar că îmi pare rău. Și ca parte din public, am tot dreptul să mă plâng!! Căci talentul lor nu-l găsești chiar la fiecare pas, iar majoritatea trupelor europene de profil au devenit de-a dreptul insuportabile, oferind clișee peste clișee. WB reușise cumva să împrospăteze stilul folk-metal. Din păcate, dunga amăgitoare Visual-Kei primează.

Pe Tokyo Singing avem o abordare mai îndreptată către zonele alternative. Apar scratching-uri, synth-uri, ritmuri tipice. Ideea n-ar fi fost rea, diversificarea nu strică niciodată, dar, după cum deja am subliniat, expresivitatea e ținută la nivel de TV Tokyo (am convingerea că trupa noastră putea aprofunda aria Tool). Nu e de mirare că ne lovim de-o colaborare cu Amy Lee, celebra solistă a celebrei trupe Evanescence (prea celebră). Popularitatea de care s-a bucurat WB și dincolo de granițele Japoniei a dus oarecum firesc la asocierea cu nume la fel de cunoscute. Drumul faimei se cristalizează și mai mult… iar mă apucă plânsul… Ah, și, bineînțeles, melodia parteneriatului se numește… da, ați ghicit!, Sakura Rising. Cum altfel? Ok, fiecare popor cu obsesia lui, însă chiar trebuia să înghițim șerbet de flori de cireș? Sigur, tot e mai bine decât repetiția legată de Vulpea sacră… În altă ordine de idei, pe tot parcusul acestei compoziții m-am întrebat când naibii o să înceapă melodia. Parcă e un etern preludiu (gothic, na…) unde aștepți să se întâmple ceva… si tot aștepți… să ne trezească la viață…

(09) Origami-ism este o altă mostră de lejeritate odihnită, de la nume până la linia melodică de grădiniță. Trăsătură concentrată pe mai tot albumul. Și câte speranțe îmi pusesem în (5) Queen of the Night când văzusem play-listul înaintea lansării…

(2) Ignite experimentează (3) Reload Dead conține un prog. new wave a la Puscifer (12) Eclipse are o alură lounge și jazz. Dar toate lucrurile bune sunt cu pipeta. Câteva secunde speculative, canterbury poate, apoi revine (continuă) topul de duminică. Trebuie să (le) subliniem și că e un decalaj între melodicitatea Caravan, de care japonezii ăștia nu par a fi străini, și Puella Magi Madoka, cu toată dragostea pentru Homura Akemi.

Doar pe (7) Guernica (temă specială… uite că se poate!) se finalizează probarea elementelor folk-metal (și chiar nu-metal) în raport cu alternativul pop-dance. Abstractul picturii își găsește corespondent în sunete, mod prestabilit, desigur. Putem admite că auzim un postimpresionism fonic (acceptând Korn-ul din poveste). Repet, știu, dar cât mi-aș fi dorit ca Wagakki Band să testeze mai mult astfel de ape…

(11) Sun Wheel e la rândul ei o piesă reușită într-o cadență variată sub influența lui Ritchie Blackmore.

Dacă n-ar fi existat clipe precum Guernica (cu limitele ei, sub calitatea episoadelor de vârf anterioare, dar oricum novatoare), nu m-aș fi opintit la formația asta. De niponi profesioniști și/sau plasticizați sunt sătul. Or, tocmai profilul avangardist, asumat mai degrabă prin acumulare decât dublat de vreo inovație, nu prea se pupă nici cu starea de colaj, nici cu blues-ul deteriorat (ntz, știm cine sunt părinții lui Jrock!).

Da, mă deranjează fix atitudinea (deschidere pronunțată) pe care o prefer în alegerea subiectelor pe site-ul ăsta. Unele diviziuni extirpate din cea de-a 9-a artă câteodată pot fi salvate doar de marile desene.

P.S.: Beni Ninagawa 😳

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s