Luna, satelitul nostru natural, a fascinat omenirea nu doar pentru că e la imediata îndemână observație cosmică (mirajul universal), ci și pentru că, cică, datorită influenței sale gravitaționale, s-a desăvârșit mareea – factor determinant în apariția vieții pe planeta noastră.
Eminescu zicea că Luna iese dintre codri/Noaptea toată stă s-o vadă/Zugrăvește umbre negre/Pe lințolii de zăpadă.
Acum vreo 10 ani am făcut un MV bazat pe melodia de față, undeva departe de imbecilitatea drepturilor de autor ce amână (încearcă să anuleze…) sentimentele, asociind compoziția cu idealul membrilor Akatsuki din basmul Naruto, poveste unde epilogul se voia a fi un soi de Ochi Suprem, impregnat pe Lună, ce veghează o omenire ce e astfel, urmărită continuu, îndeaproape, prinsă într-o iluzie ce anulează – cu bune, cu rele – trăirile sufletești de zi cu zi, oferindu-i subiectului șansa de a visa, de a gusta, fie și inginerește-imaginar, bucuriile scontate.
Compozitorii La Luna zic la un moment dat că Now I walk along the streets of Marseilles.
Marseille fiind probabil cel mai cosmopolit oraș din istoria omenirii. Ca lazial, mi-ar fi plăcut ca Belinda să spună streets of Rome. N-a fost să fie.
Alegerea lirică cu pricina nu cred că e întâmplătoare deoarece omenirea a avut, printre destule păcate, și mirajul frontierelor sparte, adică mirajul limitelor provocate. Că probabil de-aia azi putem, ca rasă, să călătorim prin preajma Lunii și nu doar prin preajma porcului înjunghiat la zi precisă.
Totuși, în piesa La Luna se mai zice și că The winter sky is cold and gray/And I don’t know why I left you that day/And I don’t know where you are.
Cătălina lui Eminescu era mândră-n toate cele, cum e Fecioara între sfinți și Luna între stele.
O Cătălină-himeră ce ne aduce cu picioarele pe Pământ, având în vedere Cum se furișează pânditor/Privind la Cătălina, dar care ne și rupe limitele comode coborobând o altă poezie unde Eminescu ne spune, cu mult înaintea oricărei NASA că: La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă.
Avangardismul autohton menționat mie mi s-a părut cizelat în Naruto, acolo unde sclipirile nu făceau rabat de la tendința generală, de la fantasma unei lumi mult mai bune. Inserția Marseille în La Luna, adaosul universalizat (ce se inspiră de la locația neomogenă respectivă), mi-a fost mai clară atunci când Uchiha Madara și Pein opinau că aici și acum suferința și frustrarea primează, deci că omul, dacă tot s-a născut, merită ceva mai bun, drepturile omului bla bla.
E de discutat dacă cei doi membri Akatsuki aveau dreptate sau nu, dacă o iluzie e de preferat realității crâncene. Cert e că Hinata voia pe bune să se îndrăgostească de Naruto, un Naruto ce se uita îndeobște la alta, chit că Luna Roșie (Akatsuki în traducere) oferea alinări hiperbolice.
De unde cred că și veridicitatea din real a versurilor The winter sky is cold and gray/And I don’t know why I left you that day/And I don’t know where you are, un autentic pe care membrii Akatsuki l-au vrut îndepărtat.
Cine are dreptate? Dracu știe! Viața e un mare căcat, mai ales prin tărmuri ca ale noastre unde meritocrația e a șaptea roată la căruța țărănoilor mutați peste noapte prin București. Dar parcă nici supuși urmăririi (că să nu fim urmăriți) nu e de preferat, pe străzile din Marseille putând devenind oricine și oricum, putând deci iubi pe cine vrea mușchiul tău.
un gând muzical 