Vreo 20 de ani din viață i-am petrecut încercând să conving eterul că scena muzicală japoneză contemporană, indiferent de subgen, a revitalizat semnificativ șabloanele mondiale. Ieri, când am văzut afișul de mai sus lipit prin centrul Bucureștiului, am avut o mică satisfacție, măcar în ideea că am mirosit impactul universalist al sonorităților menționate, deci că n-am trecut impasibil pe lângă o formă artistică evident persuasivă.
Nici măcar eu nu sunt familiarizat cu dirijorul Kenichi Shimura. Dar tocmai neștiința în cauză mi-a dat un avânt teribil! De-abia aștept să văd cum acest muzician reușește să reformeze compozițiile lui Takanashi ori Revo, dimensiuni la care trebuie să ne așteptăm din moment ce pe afișul cu pricina regăsim personajele Naruto ori Sailor Moon, basme pe seama cărora s-a scris de-a lungul anilor o muzică tare interesantă – la Sky Sound Radio, de exemplu, am optat mereu pentru includerea câtorva dintre acele faze muzicale care dublează a 9-a artă.
Pe pagina oficială a concertului care va avea loc pe 16 iunie la Sala Palatului se menționează și prezența sopranelor Sumika Kanazawa și Tamara Angelovska, de unde și bănuiala mea că și controversatul film (probabil cea mai discutată peliculă din ultimii 15-20 de ani) animat Attack on Titan își va găsi loc în spectacol – mă refer, desigur, la compozițiile lui Hiroyuki Sawano; în special la captivanta SymphonicSuite part 2.
De asemenea, vreo 20 de ani din viață i-am petrecut încercând să conving eterul că mediul nostru înconjurător, pe fond, nu este cu mult mai bun decât întâmplările vreunui Victor Petrini din zorii anilor de după WW2. De altfel, afișul cu pricina l-am văzut fix înainte de a intra la o altă ședință psihopupu unde îi umplu capul interlocutoarei cu faptul că unde dragoste nu e, nimic nu e. Nici măcar atunci n-am simțit nevoia să pun mai mare preț pe avântul teribil menționat, prioritizările fiind în mintea mea un pic altele, deși, cel puțin în Naruto, se accentuează muzicalitatea meritocrației.
Prin urmare, mi-a lăsat un gust amar desfășurătorul legislativ al concertului, acolo unde se subliniează că: Accesul copiilor sub 7 ani nu este permis.
Păi noi, cei care am copilărit prin buricul Bucureștiului la începutul-mijlocul anilor `90, ne jucam căutând urme de gloanțe și gloanțe, punând în scenă și secvențe din Sailor Moon, serialul animat care la vremea aia își găsise loc pe ecranele TVR alături de panarama FSN.
Nu știu astfel, alăturând restricția cu pricina, dacă menirea concertului își va atinge țintele vizate de muzica în sine. O să văd la fața locului cam ce fel de public e prezent, bănuiala mea de acum fiind că auditoriul va fi format de niște zeci, hai poate 100-200, de oameni tot din generația mea. Or, măcar prin SSR, speram să contribuim pe mai multe planuri, generațiile tinere având dreptul de a ști și alte căi, poate chiar calea lui Sailor Saturn, fata care aduce Apocalipsa.
Unii și-au făcut o adevărată misiune din a încerca să demonstreze că divertismentul (concertele) este făcut azi pentru a da pâine și circ oamenilor de așa manieră încât aceștia să creadă că trăiesc într-o lume mai bună, că nu trăiesc pe vremea lui Victor Petrini, existența unor astfel de afișe neputând exista în vremuri foarte tulburi, dar că, totuși, manifestările cu pricina doar trec, temporar, mizeria sub preș. Eu cred că apropierea de momente de tip Naruto ori Sailor Moon Crystal ori Full Metal Alchemist, în ciuda încadrării în doar momente de detașare, precum există doar momente de prietenie, dau seama jegului substanțial, deci și posibilității de a înfrunta mai onest vicisitudinile timpului.
un gând muzical 