Ascultând piesa asta, lansată ieri și-n format Youtube, m-am dus cu gândul la niște întâmplări de familie care au influențat și zona personală, și, probabil, societatea noastră pe de-a-ntregul; ultima afirmație trebuind luată mai degrabă drept o cheie ce dă seama anumitor stări de fapt autohtone. Să fie acel Empathy was called a crime/But not in our name pe care-l rostește patetic Amber? Dar mai întâi o scurtă recapitulare:
Cred că am mai zis și pe aici că fratele bunicului meu a fost ministrul Cultelor pe vremea lui Ceaușescu – în a doua parte a anilor 80, timpi aproape la fel de crânceni precum zorii anilor 50.
Din poziția sa, din câte știu din gură-n gură și din arhivele de CNSAS, nenea familial – pe cai destui de mari în vremurile cu pricina – a bifat două momente importante: 1. cică ar fi salvat cimitirul Cărămidari din actualul sector 4, locație demnă de un pic de patrimoniu bucureștean, atunci când ceaușismul dorea extinderea arealului de blocuri gri și 2. trimis fiind în decembrie 1989 la Timișoara în calitate de ministru al Cultelor, pe motive în special de (ungurul – e de specificat) Lazlo Tokes, ar fi întors armele văzând atrocitățile uluitoare din acele zile, alăturându-se studenților din nu știu ce biserică-refugiu.
Habar n-am cât de reale sunt mențiunile astea. Știu însă cu certitudine că:
1. s-a dat mult, foarte mult cu regimul optzecist ceaușist (căci altfel n-ar fi ocupat funcția aia foarte înaltă în stat)
2. în zorii lui 1990 o mașină ce aparent stătea liniștită la semafor a demarat brusc atunci când fratele bunicului traversa, mutilându-l pe vecie – avea să stea la pat ca o legumă, vegetând în tăcere, aproximativ 10 ani până când a crăpat. Călăii cică lol 😀 nu se știu nici azi cine sunt.
Pseudo-legendele sale din Timișioara însă m-au vrăjit mai mult. Asta și pentru că pe lângă ministrul Cultelor, fratele bunicului a fost și nu știu de director la celebra gazetă Scânteia.
Trecând anii, eu relocându-mă în apropierea cimitirului Cărămidari, acolo unde, destul de simpatic și ironic, avea să-și ducă hoitul fratele bunicului, obișnuiam să mai dau pe la mormânt, și-n ideea că presa noastră de azi, de după 1990, nu este cu absolut nimic mai onestă, mai creativă și mai verticală decât Scânteia pe care o conducea cândva nenea.
Simțeam un soi de memento puli, în sens că anumite alegeri ale unora au clădit o formă de a fi ce avea să prolifereze din plin și după așa-zisa Revoluție: patroni de trusturi media cu trecut mega dubios, dacă nu cumva cu prezent penal, seniori editori care se învârt doar în jurul cozii politic corect, asta dacă nu marșează strident pe ordinul de pe unitate, în fine, analfabeți și inculți de-a dreptul ce-și spun jurnaliști.
Bunicul, în schimb, a avut o parte mai mică (?) de glorie. Și-a văzut, cum s-a putut, de cercetările și invențiile lui în materie de motoare. Ca fost asistent universitar, urcat pe garduri la deportarea regelui Mihai, s-a dezis chiar de fratele lui cu care n-a vorbit timp de zeci de ani. Și invers cică.
Din poze mai știu și că fratele bunicului era tare impozant, un veritabil macho. Totuși, din pozele alea reiese și că bunicul meu era mișto, mai ales pe motocicletă purtând un fular cu Universitatea Craiova, nu cu Steaua sau Dinamo.
Naivitatea (?) bunicului însă nu mi-a oferit un cadru propice pentru a mă dezvolta de așa manieră încât să diger societatea mea, anume societatea neoliberală. Și nu mi-e bine. De altfel, de un an de zile am ajuns să înghit pastile de nebuni. Dar să nu dramatizăm.
Ce vreau să subliniez acum e că există foarte multe variabile atunci când ne dedăm judecății – limitându-ne îndeobște la 2-3 informații și percepții.
Bunicul a murit și el între timp și tot la Cărămidari stă, că, deh, ne era mai aproape.
Fratele bunicului însă nu mai e acolo. :O :O Familia… neplătind taxa de groapă! Motiv pentru care popii de acolo i-au scos oasele și le-au aruncat într-un sac care cine știe pe unde zace.
Haios, nu? A salvat Cărămidari pentru ca tocmai el să fie scos din Cărămidari. Poveste demnă de Liviu Rebreanu, să mor!
Și ascultând acum piesa asta mă gândeam cum ar fi fost să pot eu plăti acel loc de veci, să fie eu cel care, cam de cealaltă parte a bolșevicilor cu care s-a înhăitat fratele bunicului, să-i salvez măcar oasele.
Desigur, nu că ar conta. La ca folos în definitiv că stăm într-o groapă sau într-un sac? Moartea oricum e la fel, eternitatea de non-existență e la fel.
Dar… și uite că aici Amber mi-a trezit un gând, reușind miscarea cu pricina (dacă știam de situație, dacă aveam bani etc.), mi-aș fi satisfăcut mai degrabă propriul ego: m-aș fi gândit apoi ce om nobil și bun sunt; ce palmă excepțională avea să dea totuși Victor Petrini!. Pe scurt, aș fi fost un soi de Gabriel Diaconu 😦 .
Deci, poate că e mai bine că filmul și-a aflat acel final. Pe undeva confirmă neputința și jegul đin mine. Și e corect să fie așa din moment ce condiția umană e aia care e.
Desigur, piesa Colours, parte din albumul Eclipse ce va fi lansat la începutul curentului August, are o dâră însemnată de seninătate. Pentru mine însă se traduce drept armonia legendelor care spun că fratele bunicului a salvat un cimitir-patrimoniu de la destrămare ghilotinistică – contrar neputând s-o întâlnesc pe Fata din Vis, unicornelia-muza Sky Sound Radio, îngropată pe acolo în 1982 – și că nici n-a fost părtaș la nenorocirile de pe străzile Timișoarei.
un gând muzical 