Sunt trupe care se agață vădit de fundația sonoră pe care au construit-o; și continuă Acroșajul în lipsa unei alte variante. Este și cazul găștii Kamelot, formație ce-a atins reperul pe care îl poți recunoaște cu ușurință dintr-o mie, dar care nici nu iese din zona dată de confortul sound-ului specific amintit. Pe noul album, Dark Asylum, avem din plin parte de salariul brut Kamelot, o retribuție pe care o putem privi drept familiaritate-caldă, însă o putem asimila, în funcție de ce analogii ne sunt la îndemnână, drept un rezumat al unei călătorii-problematice.
După aproape un an de tratament (?) psihiatric, am ajuns la intersecția beneficiilor cu efectele secundare – neajunsurile manifestându-se printr-un soi de inducție suicidară: imagini și fotografii sinistre ce zbor disconfortant prin cap și prin hiperventilația-mi aferentă. Dacă simptomatologia care m-a adus pe pastile de nebuni s-a diminuat până la anulat, urmările par a fi o dâră neagră, tăciune ce ia suflul la simpla concentrare mai tare asupra drăcușorului care mă împinge spre balcon. De altfel, instabilitatea psihologică este și tematica acestui nou disc semnat Kamelot, un material care, pastrând proporțiile (doamna doctor psihiatru a mea nu-i neapărat vreun torționar din videoclipurile oficiale Dark Asylum), se raportează la perspectiva pacientului aflat constant – în ciuda unor dulcegării, în detrimentul unor reușite patologice – în umbra suferinței-inițiale-de-ne-lepădat. Din multe unghiuri, Dark Asylum mi-a amintit de supraviețuitorii cancerului care, deși trăiesc, trag zi de zi fel de fel de ponoase de pe urma bolii.
Insistând un pic pe subiect, starea mea de moment pare că-și găsește corespondent în debutul piesei ce dă titlul albumului, anume în versurile: In this cathedral that I built/Black stone and mortar laced with guilt/I pray to heal this pain within/But these walls remember every sin.
Am fără îndoială un templu-liniștit, o viață departe de somatizările alea crâncene, dar am și o cutie în care mă tot regăsesc, geometrie ce-mi amintește verbalizat de un Jumanji în lipsa domniței Ruby Roundhouse, în lipsa dansului reginei-luptătoare, deci în lipsa animației necesare vieții. Cu toate că mama e pe giagichi.
Piesele de pe Dark Asylum par a fi… retroactive (?), în sensul că prezentarea morbidă de pe refrenul DA (melodia cronologică numărul 3), anume In the heart of my delusion/There’s truth in the confusion/In this dark asylum I remain precede refrenului Ashen World (melodia cronologică numărul 2).
E o tehnică a trupeților Kamelot de nu tăia aripile chiar din start, păstrând anevoios optimismul despre care tot bolborosește chitaristul Thomas Youngblood prin mai toate interviurile dedicate albumului Dark Asylum.
Asylum însă – ospiciu în traducere românească – deține prin excelență morbidități și comorbidități.
În stadiul meu însă…
…Let’s escape
Escape this Ashen World
Where the hearts are sold
And the flags unfurled
We’ll rebuild a realm
From forgotten dreams
Where creation rises
Through fractured seams
Far away beyond their schemes…
…e nevoie de interogații psihologice, de a pune la îndoială până și efectele secundare amintite… că poate nu-s nici măcar efecte secundare cât, poate, tulburări compulsiv-obsesive nebăgate în seamă la timpul lor – semn și al deficienței sociale în materie de prevenție.
Mai am un pic și tastez tratate de psihiatrie lol! Și mă bucur într-un fel că am pornirea asta absurdă (nu și ilegitimă) pentru că Dark Asylum m-a făcut să mă simt mai puțin singur în ignoranțele și speculațiile mele, solitudine despre care Nietzsche ar fi spus: Vreme îndelungată singurătatea m-a stăpânit, astfel m-am dezvățat să tac.
Pe Boala Casandrei, piesa cronologică numărul 12 de pe Dark Asylum, ni se zice ‘Round and ‘round/Move to the sound that makes us/Dancers in a dream/The actors of psychotic scenes. Și aici ar trebui poate să trag linie. Dar refrenul deschiderii de album, în cel mai pur stil bombastic Kamelot (care reușise să facă un avânt până și din drama Sacrimony), mă împinge să tastez ceva și despre noul disc semnat Triosphere… și să aștept cu nerăbdare noul Green Carnation… în ciuda mâinii invizibile care, ca la King Diamond, mă invită la un ceai pe marginea balconului.
Welcome to the dark asylum
Where we dance with yesterday
Love is a curse and hope is a tyrant
And I choose the stay!!!!!!!!!!
In the heart of my delusion
There’s truth in the confusion
In this dark asylum I remain
un gând muzical 