Muzica românească, în cele mai fericite situații, n-a depășit niciodată statutul de epigon. Din păcate, este și cazul acestui proiect autohton din partea căruia totuși am sperat la ceva mai multă imaginație având în vedere momentele interesante de pe Black Velvet Darkness.
Prin urmare, iar este foarte greu să pornești o discuție pe teme muzicale ce pe de-o parte încerci să le remarci în raport cu fada noastră scenă, pe de alta încerci să nu bagatelizezi merite ce țin mai degrabă de evidentul factor acceptabil.
Ghost este o piesă care pe mine m-a dus cu gândul la sonorități precum Remina sau ISON sau :LOR3L3I:. Cu alte cuvinte, ambientalul gothic prezent măcar își trage organic repere din niște faze recente proaspete și captivante. E un atribut ce nu trebuie eliminat.
Cu toate astea, nici nu se simte vreun plus, vreo licărire – vreo ieșire de sub zodia lui Brâncuși care spunea că nimic nu crește la umbra marilor copaci -, prin care piesa să-și depașească condiția de românism amintit. Ba mai mult, Ghost riscă, dincolo de discuțiile adiacente solistei Heike Langhans, să basculeze periculos de mult înspre teritoriul pop de tarabă.
Or, proiectul Iris de Noir înțeleg că se vrea a fi unul gothic-rock. Criteriile fundamentale însă parcă sunt subjugate atât de accesibilitatea spre care proiectul poate a virat-o voit, cât și de o stridență a subgenului ce ia ochii posibilului mesaj sentimental. Meteahna dintotdeauna a muzicii românești a fost că mai mereu s-a pornit de la cadre de subgen, nu de la exprimarea artistică liberă.
Și mai e o plapumă sub care se ascund ai noștri: decența. De teama de a nu fi judecați prea aspru, muzicienii noștri s-au ascuns mereu după fustițele-de-wolfram ale unora. Doar că acei unora au plusat curajos la un moment dat… de unde și faima. Ai noștri merg aproape mereu la sigur – în cazul de față sub umbrela Remina -, de unde și imposibilitatea noastră, a simplilor ascultători, de a putea pune un mai mare preț decât ce propune decența.
Iris are o voce bunicică în limitele gothicului suav; educată, ar putea da concurs pentru ocuparea unor faze mai pro. Însă această voce bunicică spre potentă, precum au tot fost prin România, nu este exploatată din rațiuni compoziționale ce cred că țin strict de absența unei petulanțe.
Mereu m-am gândit că Aurelian Andreescu ar fi putut rupe norii dacă s-ar fi născut altundeva. Păstrând proporțiile, nu cred că Iris de Noir e mult sub Diana Leah de la noul Delain. Doar că Iris nu are cum face un pas în față cât timp compozițiile sunt second hand.
