De la Serghei Lavrov, ministrul de externe al Federației Ruse, până la BBC care a transmis în direct, noaptea!, revenirea în țara natală a delegației bulgare eurovisionistice, de la intelectuali până la prelucrători prin așchiere și de la șefi de trusturi media până la bieți abonați Youtube, acest mai, ca de fiecare dată în ultimii mai, pare că începe și se sfârșește cu Eurovision Song Contest, o compețiție prin excelență absurdă din moment ce votatul în artă e prin excelență ridicol.
Desigur, povestea dă seama anumitor stări de fapt: sociologice, geopolitice, educaționale etc. Prin urmare, departe de mine gândul că ideea de Eurovision ar trebui bagatelizată (sau ignorată de-a dreptul), evenimentul cu pricina reliefând anumite tendințe ce altfel ne influențează viețile cotidine. Totuși, rămân la părerea că e necesară și o anumită detașare, în sensul că acel show poate propune sonorități care au căderea să treacă testul timpului, adică – după cum tocmai ce am semnalat pe anonimus.ro într-un comentariu lăsat recentului lor text ce viza subiectul Eurovision – e mai degrabă de jonglat printre cretinisme.
Firește, totul raportat la limitele concursului Eurovision, nu la criterii King Crimson ori Pink Floyd ori Genesis.
Plecând de multe ori, chiar și-n destule texte postate pe aici de-a lungul anilor, de la speranța că poate răsare vreun iepure interesant, Eurovision cred că ar trebui mai întâi luat drept un soi de rampă de lansare, dincolo de punctajele și clasamente care în artă sunt cel mult haioase; ca și cum s-ar face un clasament în pictură votând între Van Gogh și Picasso sau între Dali și Rembrandt – fiecare cu felia lui, cu mesajul lui.
Un lucru e cert: locul 1 la Eurovision nu denotă neapărat valoarea muzicalo-vizuală (a doua parte o inserez deoarece Eurovision se bazează astăzi și pe ceva ce se vrea a fi o ramură Music Hall). Dar ce tocmai am zis e o platitudine, dacă nu un truism de-a dreptul. Încă o dată, votatul în artă e o tâmpenie crâncenă. Deci, cred că se exagerează importanța laureatului Eurovision.
Pe mine m-ar interesa mai mult să văd cum oamenii, fie ei jurii cică specalizate-n muzică, fie ascultători banali ca mine, să-și rupă cămașa încercând mai degrabă să aducă argumente în favoarea stărilor de spirit excitate pe seama anumitei piese prezentate la Eurovision.
Că de votat sunt oricum de ceva vreme sătul, mai ales în contextul nostru actual post-decembrist în care, vorba cuiva – nu mai zic a cui că și așa trăim într-o eră cancel culture crâncenă -, nu contează cine votează, contează cine numără voturile.
De exemplu, mie, pe lângă piesa României care cred că va trece niște teste ale timpului, măcar prin racordarea curajoasă la tendințe mai puțin politic corecte, dar și plusând schițele unor trupe revigorante (Babymetal, Korn, Delain, Lacuna Coil etc.), mi-a plăcut melodia fetelor din Croația, deși, la rigoare, o putem cataloga drept manifest de zilele Rijeka lol. A terminat concursul pe locul 15. Acum doi ani am bătut destul de multă monedă pe melodia Austriei – a terminat pe locul 24 din 25 😀 . Așa, și?
Ce vreau să subliniez e că oamenii care-și dau cu părerea despre Eurovision, fie și având ceva mai multe cuvinte în vocabular decât Mihai Trăistariu sau Paula Seling, nu pun punctul pe i, anume pe extragerea bucuriei (valorii?) din grămadă, ci se cramponează de un clasament oricum abject.
un gând muzical 