Din ce am văzut în ultimii aproximativ 30 de ani, latura videoclipistică, de peste tot din lume, suferă teribil, indiferent de subgenul muzical abordat. Cu toate astea, Cina Cea de Taină prezentă acum, destul de suprinzător propusă având în vedere nu doar caracterul epigonistic românesc, ci și lipsa de curaj autohtonă, manifestările noastre artistice, vorba lui Brâncuși, încercând constant să răsară la umbra marilor copaci, cred că merită semnalată fie și doar raportându-ne la mica îndrăzneală din imaginea asociată piesei Suflet Vândut.
Eu unul sunt mai pe frecvența ramurilor metalice, având destulă expertiză în domeniu ca să conchid că videoclipurile rock în general sunt de-o stupizenie crâncenă. Deci că, dacă vrem o relație muzică-imagine interesantă, nu trebuie să ne limităm la un subgen sau două, calitatea muzicală prea deseori neținând pasul cu pseudofrescile.
Desigur, contează în poveste și soliditatea mesajului muzical, o piesă fără sare și piper, oricât de interesant e desenată, neținând prin excelență pasul. Cred că Suflet Vândut e și o mostră de ce îndrăznesc să spun a fi progressive trance.
Mă gândeam ieri, în timp ce discutam cu psihoterapeuta mea, precum cică discutau și astronauții de pe Integrity cu psihiatrii și psihologii și psihoterapeuții asociați misiunii Artemis II, că am atâtea lucruri să-ți spun. Prilej de a plusa – când am fost întrebat franc de ce alcoolul a fost, este și, probabil, va fi omniprezent în viața mea – cu o poveste, aproape basm, de dragoste care tot încearcă să se cicatrizeze de vreo 22 de ani încoace; dar care, curios, mai degrabă sapă la temelia iubirii absolute despre care Camil Petrescu, prin intermediul personajului Ștefan Gheorghidiu, vorbea în Ultima Noapte de Dragoste, Întâia Noapte de Război, frământarea interioară, potrivit romancierului bucureștean, fiind în iubire poate mai crâncenă decât orice scenă beligerantă. E de discutat aici, eu neștiind cum e să poți să te și îndrăgostești în timp ce stai cu grija vreunei bombe ce stă să te ciopârțească.
Mucul pe cineva însă cică poate pica indiferent de vremuri. Contează mențiunea asta nu doar pentru că Ștefan Gheorghidiu, ci și pentru că, întrebat fiind de psihoterapeută ce naiba am văzut atât de mult în acea fată, am răspuns, ca Sartre întrebat de ce Simone îi e atât de muză, că…. ea.
Ea, na, boldat și intalizat, mi s-a părut suficient să-i răspund, deși am atâtea lucruri să-ți spun. Bâlbâit ca întotdeauna, împotmolit în niște faze care mi-au devenit adevărate psihoze, că de-aia sunt acum și pe pastile de nebuni, și vizitator pe la psihoterapeuți, n-am găsit ceva mai bun de cuviință să mă justific decât apelând la un pronume personal banal, deși, eu, spre deosebire de marea majoritate a presei românești, având nu doar un vocabular bogat, ci și o imaginație cu mult peste media băștinașă.
Ea nu-mi amintește că într-o zi ne-am vândut sufletul, cât mai degrabă îmi amintește (zilnic) că sunt plin de regrete, fapt de asemenea consolant în ideea că doar proștii n-au regrete.
Și dă-i și explică-i actualei psihoterapeute ce și cum, retrăind, în fapt de ce îmi ceri în urmă să privesc/când mii de gânduri mă tot urmăresc, vorba unei alte piese semnate Dj Project, scene și faze petrecute cu mai bine de două decade în urmă. Știu, psihopupu au tehnicile lor, deloc de bagatelizat, ținta lor fiind conștientizarea fantasmei create artificial în jurul unei persoane, în cazul meu însă sinonim cu momentele când voiam mai degrabă să mă tund ca să nu-mi las să crească venele pe lung. Sunt pe de-o parte foarte fericit că am putut trăi asemenea chestii, ocazia neputându-se ivi decât în condiții de pace, pe de altă parte plin de niște nevroze demne mai degrabă de morgi în aer liber.
Și ne-am împotmolit, eu găsind suficiente argumente că Ea, psihoterapeuta vrând aproape fizic să-mi smulgă sticla din mână.
E și un pic de gothic, de resemnare dulce, de masochism drăgălaș, în ambalajul Suflet Vândut, măcar la nivelul clapelor.
un gând muzical 