Când spui că e clară direcția, centrul de greutate se schimbă destul de brusc. Al treilea album ne propune exact acea manieră comercialo-elitistă (ambii termeni sunt evident deplasați) cu care japonezii vor de vreo 30 de ani încoace (eu zic că de la Yu Yu Hakusho Song Collection încoace… ha!) să recupereze ecartul care-i separă de Europa și America de Nord. Mai exact, exprimă dorința de a cânta ceva altfel și totodată durabil, delimitând în felul ăsta un alt soi de reper. Își permit datorită (din cauza?) apucăturilor locale ce rareori denigrează ideea de profesionist… Întărit prin noua libertate de exprimare (capitol la care au cam suferit de-a lungul istoriei lor), salahorismul specific se simte foarte clar în muzica ultimilor ani. Utilul cu plăcutul… cum ar veni.
Mai complex, mai șprințar, Shikisai ia prin surprindere, cu toate că sound-ul fundamental Wagakki Band este același. Aș zice că avem de-a face cu o versiune mai progresivă și chiar mai țărănistă a trupei Onmyo-Za, formație ce afișa teme similare în undergroundul local pe la începutul anilor 2000 (rămasă în stadiu-cotlon din crezuri discutabile). Pe parcursul audiției întâlnim de la faze psihedelice și ocazii math pâna la baiadera (apelul la expresie nu e gratuit: se remarcă inclusiv sonorități din alte zone asiatice) jpop, de la punk și heavy metal optzecist până la, retroactiv, jazz și blues, dans, funk, salturi, headbang, supărări extreme, cultură de stradă, operă, ușurime TV etc.
Coerența privită ca stare de spirit suferă uneori, însă, cel puțin ca studiu de caz, albumul este atractiv. Și zic asta nu doar prin prisma muzicii românești care e în moarte clinică (dacă a trăit vreodată cu adevărat), ci și privind la restul globului. Shikisai nu este mai extravagant decât alte scrieri contemporane. Nici pe departe, incluzând aici teritoriul de unde provine. Dar dă seama unei abordări (japoneze) pe care o cataloghez drept New Wave of Music (punct) 😀 Abordare valabilă în toate genurile și subgenurile care interesează astăzi (exoticul uneori e prezent, alteori auzim scenarii cât se poate de convenționale, dar curajoase). Adăugăm și muzica clasică (japonezii au astăzi în domeniu niște teribili compozitori)! E aproape mereu o chichiță în industria niponă actuală ce ne vorbește despre capacitatea portativului de regenerare.
(1) Kishikaise
Deschiderea albumului face un pic rabat de la restul călătoriei printre Cele Patru Anotimpuri, în sensul că reprezintă o etichetă de prezentare și atât. De altfel, TV Tokyo a folosit-o pe post de temă națională în timpul Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro. Destinația aferetă vorbește de la sine despre cadrul protocolar și deci îngrădit.
(2) Howling
De aici începe Shikisai-ul deosebit. Trei teme încearcă să se contopească: un old school punk-heavy sănătos la poli, un superb refren perpendicular care mă duce cu gândul la reveniri asupra universului Linked Horizon și bucata criptică neoprog-folk din mijloc. Trinitatea coexistă însă doar dacă luăm act de versuri. În caz contrar, episoadele menționate au tendință să se remarce total separat, de unde și o oarecare senzație de discrepanță. Oricum, moment de maximă vrăjitorie Sabbath&Maiden.
(3) Strong Fate
Folk experimental cu accente industriale, stoner și alternative de efect. Probabil cea mai gravă piesă din catalogul formației și o circumstanță pe care destule trupe actuale cu pretenții eterogene ar trebui s-o analizeze.
(4) Mi-ra-i
Pop-rock în bunul stil cinefil nipon. Mirai înseamnă ~viitor~, un soi de metaforă filmică pentru ~speranță~, deci puteți deduce aspectele comerciale de facturi animate si moralizatoare care uzitează asemenea figuri de stil mimetice.
(5) Yuki yo Maichire Sonata ni Mukete
Înclin să spun că aici avem clar folk… apoi pop (rock). Nightwish de dată recentă a ales (involuntar…) priorități similare. Refrenul, în ciuda unei copilării, se fixează în minte. Destul de banală pentru posibilitățile grupului.
(6) Hotarubi
Începutul și celelalte episoade electronice mi-au amintit de Babymetal – From Dusk Till Dawn (o compoziție specială în muzica de actualitate). Dispunerea sintetizatoarelor colorează adițional demersul WB. Iar instrumentalul (solo-ul de chitară) trimite către faze Steve Vai, desigur, eminamente într-un stil câmpenesc japonez.
(7) Watashi Shijō Shugi
Descoperim și o apetență pentru ceva R&B. Și mai descoperim că Yuko nu are doar o voce minunată, ci și o dicție de nota 10. Per total, nu se distanțează de rock-ul înțeles la adunările japoneze cu audiență, exceptând, din nou, apariția curajoasă a trei excerciții muzicale. De altfel, scurta parte de dialog instrumental aduce mai degrabă cu zona prog-folk-metal (Myrath să spunem), adaos interesant în situația dată. Se leagă un pic mai bine decât (2), deși nu este la fel de catchy. Subliniem că este prima piesă 100% compusă de către Beni Ninagawa 😳 😳 .
(8) Bōgetsu
Asa și bassul ei – sau bassul lui… umblă vorbă că persoana ar fi transgender – (am ținut să precizez asta deoarce aici regăsim o senzație androgină) susține și coordonează excelent întreaga construcție atipică trupei. Se testează ape gotice, simfonice, industriale și chiar acid rock.
(9) Okinotayuu
Baladă populară foarte drăguță. Vocalista se achită bine de sarcinile afective, iar amprenta tradițională este reliefată corespunzător. Totuși, oricât de ~de concert~ ar fi refrenul (climaxul) și oricât de expresivă ar fi Suzuhana, am impresia că am mai auzit manevra asta. Nu am găsit nicio informație care să confirme preluări asumate, dar parcă miroase a plagiat. Revin cu un edit… acum nu reușesc să-mi aduc aminte…
(10) Valkyrie
Metalul epic asociat erelor mai mult sau mai puțin legendare sună la fel în clipa când se apelează doamnele mortuare din mitologia scandinavă. Nu e cu nimic mai presus decât obositele compuneri standard de tip Metalite, Magica sau Moonlight Haze, oricât ar vrea să ne păcălească ritmul sprinten și supranaturalul pervertit. Dar s-a pliat ok în rol de coloană sonoră pentru filmul Twin Star Exorcists.
(11) Moon Shine
Ozana Barabanceana vorbind în japoneză? Simpatice condimente jazz.
(12) Ukiyo Heavy Life
Aerul retro lărgește viziunea de ultimă oră. Totuși, nu știu câtă lume mai gustă azi astfel de propoziții. Piesa trebuie digerată voit printr-un anacronism arogat.
(13) Tori no Yō ni
Folclorul, fie el și executat impecabil, poate deveni tam-tam dacă se abuzează rețeta (în contextul de față). Una peste alta, eu nu vreau să fiu la vreun seminar de etnologie.
(14) Sora no Kiwami e
Piesă cordială de heavy melodic în orientare vocal-catchy niponă (și WB). Câte trupe europene de profil n-ar dori să sune așa măcar câteva secunde!
(15) Clean
Chiar că… De FM (și nimic mai mult). Dar pe japonezii noștri nu-i interesează selectivitatea. Au ajuns în punctul în care pot exprima ce simt.
(16) Ryūsei
Îmbrăcămintea acestei trupe face ca laturile jpop (sau folk) să nu funcționeze singular. Existența compozițiilor inventive pune fabrica Idol într-o lumină nefavorabilă.
Muzica tradițională japoneză are în sine ceva țipător (roz… prietenii știu de ce). Iar muzica tradițională de pretutindeni are niște tipare limitate. Astfel, născocirea unei formule atractive în regim contemporan nu este deloc o treabă ușoară. Sigur, gașca asta, așa cum deseori dovedește, se putea ascunde ușor după perdele anti-melodice, lasând impresii pseudo-intelectuale și/sau topologii sofisticate de aiurea. A preferat însă expunerea și pericolul de a nu se ridica la înălțimea memorială. Acum vorbesc, bineînțeles, despre acele piese care acoperă o paletă largă. Fie doar și din rațiuni intrepide, Shikisai este remarcabil – eu cred că și datorită fragmentelor de splendidă inspirație. Pe de-o parte, conștientizează cadrul clar definit pe care-l oferă instrumentele rustice, pe de alta, caută coordonarea dintre ele și alte stiluri sub o formă firav sintetică. Înfloritura nu se poate evita oricum… habar n-am de ce… nicio formație n-a reușit să abrevieze fără cusur (vizibil) diferite epoci agregate.
un gând muzical 