Insomnium – Argent Moon (2021)

Tot pachetul Insomnium din ultimii ani este o recurență (poetică) Amorphis. Nu la nivel de sound, elementele folk lipsind în cazul trupei mai tinere, ci la modul în care teritoriul finlandez reușește să reinventeze genul death metal. Și nu doar să-l reimagineze… de fapt, mai simplu ar fi fost să spun că această muzică expresivă nu cred că-și poate găsi definiții corecte (pe măsura sensibilității) altfel decât apelând la vreun Nichita Stănescu ori la vreun expert în metrică.

Iar ce mă fascinează este tocmai simplitatea care, luată la bani mărunți, devine complicată. La urma urmei, vorbim despre baze metal extrem, deci teoretic nimic încâlcit. Dar cum să pui în cuvinte sentimentul ăsta de răceală finlandeză juxtapusă trăirilor umane omniprezente și omnipotente? Ok, spui ~poetic~, cum fac majoritatea cronicilor, și ar trebui să fie definitoriu. Nu mi se pare îndeajuns… și nici drept. Pentru că Insomnium a tezaurizat exact acea angoasă pe care stilul muzical cu pricina a pretins dintotdeaună că-l încarnează… rareori cu succes (de obicei căzând într-un imens ridicol). De-aia ma gândeam la tagma celor care sunt capabili de a inventa (sau explica) figuri de stil…

În plus, death-ul de față mai e și melodic. Un subgen care îndeobște a simplificat simplificarea până când n-a mai rămas altceva decât Mirabela Dauer răgușită suplimentar. A se vedea Arch Enemy, probabil gașca numărul 1 în materie de popularitate. Pe de altă parte, a demonstrat valabilitatea furiei sonore (sufletești) nu doar repetând la nesfârșit suma tipică de sloganuri instrumentale (și, mai agasant, lirice).

Aici trebuie să facem o pauză și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: în fapt, Insomnium continuă ce trupa Death începuse pe Spiritual Healing, album unde rock-ul și mai agresiv decât o spuneau standardele încerca să construiască durerile noastre de zi cu zi, fără ca asta să însemne tocita repetitivitate teribilistă și cam lipsită de iscusință – desigur, la rigoare identificăm și preluări Tiamat, deci Pink Floyd.

Dar Insomnium e o formație repetitivă (însușirea stilului-mamă)! Denumirea se vrea implementată in absolut fiecare moment. Acest substantiv adjectival născut din clima Finlandei, cu baze anxioase, tot reia temele pe care le consideră potrivite stărilor de spirit emise. Perefect geometric în zona lui (mi-e greu să-mi închipui death-eri, compozitori sau ascultători, care să vorbească serios despre diversitate)! Cumva însă mereu adaugă aproape insesizabil o notă modificată, o nuanță aparte sau un cuvânt care alterează tabloul glacial.

Glacial ca formă. Fondul e cât se poate de înfierbântat. Atunci când (artistic) te preocupă efemeritatea, nu poți fi doar vânzător de spleen. De altfel, depresia Insomnium pare mai degrabă un locușor unde te ascunzi (pentru scurt timp!) în clipe dificile, pentru ca odată sfârșită audiția să iei ceva din bărbăția colaterală plânsului. Taciturn aici are o semnificație zaharisită. Melodic! Nu știu… muzica asta are totuși ceva concret. Nichita… neomodernism… neodeath. Căci așa văd Insomnium: nu ca pe o prelungire simbolistă, nici sub indexul genului, ci ca pe un platonism – e drept, granița e destul de subțire, de asemenea riscantă; ascultată complet implicat, stilul cu pricina te poate expune abandonului.

Argent Moon este EP-ul care va apărea luna viitoare și care duce mai departe bătălia interioară din Heart Like a Grave.

And I know it in my heart
You will never come to me
By the side of someone else
You will watch the gleaming skies

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s