Alternând influențele NWOBH, vitalitatea euro-power și îndrăzneala americană (specifică Japoniei post-ajutătoare WW2) cu sonorități apreciate îndeosebi de publicul Anisong ori Anifest, al doilea album furnizează o diversitate (fundamentată folk) mai aerisită decât startul entuziast dar destul de ambiguu.
Materialismul folcloric face un pas în spate. Rolul lui nu avansează aceleași abundențe, motiv pentru care, deși ușor lipsită de ostentația fusion (caracteristică ce momise înainte), muzica totală e mult mai decongestionată. Beni 😳 , Kiyoshi, Kurona și Daisuke intervin doar pentru efect. Instrumentele lor tradiționale acum nu vor să ia caimacul cu orice preț, ci doar să susțină împrumuturile culturii pop. Se simte o cumpătare la fiecare pas (de notat că pe albumul de față, spre deosebire de anteriorul, avem piese 100% în compoziția trupei – de unde poate și armonia prezentă), deci audiția e ce ar trebui să fie din punctul ambalajului de vedere (eterogen și totodată digerabil). Astfel, nu e de mirare că Yasou Emaki a ajuns pe primul loc în topul Oricon. Publicul japonez, cu toate naivitățile sale (venite mai degrabă dintr-un nonconformism doctrinar dezmățat), rămâne cunoscător.
Diferențele se fac în grade particulare. Anumite piese au calitatea de a fi indrăgite ușor sau de a fi privite cu atenție, în timp ce altele, nefiind tocmai slabe în esență, sunt totuși destinate unui public (prea) ochit.
(1) Ikusa
Stratovarius niponizat. Mă gândesc și la o tentativă nevalorificată de austriecii Edenbridge pe melodia Perennial Dreams (Aphelion – 2003). Piesă plină de lirism ce recapitulează difuza existență a subgenului folk-metal. Vocea lui Yuko aduce exact parfumul pe care majoritatea trupelor heavy cu fete în rol principal îl caută, unde, firesc, avem picanterii asiatice ce distanțează grupul nostru de marea masă. Confirmă noțiunea de muzicalitate energică în sfera menționată.
(2) Hoshizukiyo
Decupaj din cele mai demonetizate societăți-curtezane. Pentru un public mai cunoscător, nu iese în evidență. Dar e plină de axiomă (istorică), măcar pe refren, ceea ce o pune cumvă într-o linie acceptabilă.
(3) Perfect Blue și (4) Tsuioku sunt tipice intro-urilor anime super light… Cine preferă asemenea linii melodice sigur va fi prins de ambele. Problema este că tematica se îndepărtează de ce își dorește trupa. Și de ce îmi doresc eu ca ascultător săturat de clișee jpop (e drept, după vreo 20 de ani).
(5) Hagane (9) Akatsuki no Ito și (10) Shiro Madara sunt de departe cele mai interesante momente ale discului. Avem un sound situat la limita dintre alternativ, industrial, groove, doom și prog, bineînțeles totul sub egida folk. Yuko iese din modulațiile proeminente, instrumentalul se joacă abil pe teritorii grele, iar climatul trimite către formații precum Myrath, Tool, Orphaned Land și chiar Tang Dynasty (capitavant vechi grup chinez).
(6) Fūrin no Utauta
Asta e o compoziție scrisă fie pentru filme istorice cumpărate probabil doar de posturi ca TVR sau Kanal D, fie pentru festivalurile Mamaia-san. Nu are nimic din farmecul baladei de pe albumul precedent, ci numai cântare destinată iubitorilor înrăiți de muzică folclorică (care iubitori pot găsi aici magia ce-mi scapă mie).
(7) Hanabi
Genul de piesă pe care o apreciezi teoretic, dar care practic te lasă indiferent. Ruperi de ritm, refren destul de imnic, dialoguri instrumentale la obiect… însă fără stare de spirit.
(8) Kyōshū no Sor
Aici identificăm tiparul outro anime. 😀 Eventual satisface fanii Direcția 5 sau Holograful nou. Păcat de tobele care dau senzația aia antagonică romantism – forță. Cât timp nu voi uita ieșirea YYH inventată de Hiro Takahashi (un fel de Roy Orbison nipon, mort și el între timp) prin Taiyou ga Mata Kagayaku, aproape orice epilog sonor (stil japonez) mi se va părea fără miez. În traducere, discul se descrie ca Octet Picture Scroll. Păi… comparativ… albumul foto din acel ending (4) nouăzecist chiar te răscolea.
(11) Nadeshikozakura
Efortul doamnei Suzuhana de a împăca un ritm situat între doom și sunetul mătăsos tradițional e de apreciat. Pe undeva evocă o onna-bugeisha versiune Ronnie James Dio.
(12) Hangeki no Yaiba
Cred că ar fi ajuns pe primele locuri în topurile japoneze și dacă nu exista restul albumului. Deloc aglomerat, sincer și concordant moment de folclor heavy metal dansabil, piesa se află sub bagheta lui Matt Wallace, producător celebru care a lucrat cu nume importante din zone diferite ale muzicii: Maroon 5, Faith No More, Deftones, 3 Doors Down etc. Influențele pasionante Linked Horizon sunt acolo, compoziția fiind de altfel destinată versiunii cinematografice Attack on Titan (adevărat fenomen cultural în Japonia și nu numai… un DOMN! m-a întrebat ieri într-un supermarket de unde mi-am luat tricoul Cercetașilor) cu actori în carne și oase. Pentru mine e Saigo no Senka partea a doua. Păăăăăăăăcat că accentuarea chitarei electrice nu e îngroșată, la fel și tăria percuției. Ar fi fost o prelungire folk j. – Judas Priest sau o variantă mai catchy a neoclassicului propus de nume ca Unlucky Morpheus.
(14) Hanafurumai
Albumul se încheie avântat printr-o piesă preluată din vigoarea rock`nroll-punk-metalului așa cum era el interpretat în Anglia secolului al XX-lea și adaptată datinilor locale nipone.
CD-ul pe care îl am eu mai conține (13) Senbonzakura, înscrisă și pe debut, prezentă aici din evidente rațiuni financiare (videoclipul ei bătuse niște recorduri la nivel mondial), și bonusul Chikyū Saigo no Kokuhaku wo, clipa cu cele mai introspective versuri, în ciuda simplității melodice.
Yasou Emaki este un album plural care dă impresia că se putea obține mult mai mult. Sigur, depinde și de orizonturile fiecăruia de așteptare. Eu, atunci când mi se oferă imixtiuni logografe, am tendința să cer enorm. Curios… că doar sunt român intr-un spațiu ce tot n-a ramificat stadiul Cantofabulelor.
iza maichire sakura saite
un gând muzical 