Existentia – The Planet in the Universe (2021)

În timpul unei transmisiuni TV de la recentele Jocuri Olimpice organizate în Japonia, comentatorul Eurosport România afima, pe parcursul intonării imnului ROC (Comitetul Olimpic Rus), că versiunea Federației Ruse este: (…) mult mai impozantă decât ce auzim acum. Atunci auzeam… Ceaikovski – Concertul nr. 1 pentru pian și orechestră. Fără a pretinde minimă excelență în domeniul muzicii clasice, considerăm totuși că romanticul din subiect este ceva mai inventiv decât liniaritatea sovietică ce poartă semnătura lui Alexander Alexandrov (dublu premiat cu Premiul Stalin). Dar aici nu e locul unde bocim pe seama presei autohtone, cu atât mai puțin pe seama celei sportive care în mod prea straniu ne vorbește aproape zilnic despre realizările non-muzicale ale Vlăduței Lupău, cântăreață, printre alte merite deosebite (spre exemplu, în rol de gazdă populară, preia minunat dedicațiile telefonice de la Hora TV), mare fană CFR Cluj.

Așa că trecem la tema importantă, pornită din enunțul cronicarului amintit, anume gândul (analogic) care mi-a trecut prin cap după ce am ascultat acest album: versiunea (versiunile) originale (superioare?) sunt mai impozante. Existentia, trupă nouă născută anul trecut în Kursk Oblast, transmite o înmaganizare tetică ce susține titulatura aleasă. În mod curent, astfel de transporturi legate prin înșiruiri de colecții au doar valoare de epigon. Dar Maya Gitsina (voce), Miroslava Mirova (clape, pian), Alexander Sidelin (chitară), Anton Mityugin (bass) și Igor Drozdov (tobe) reușesc, poate involuntar, să dea metodei-preluare, tipică sferelor cu retard/repaus artistic (motivele sunt binecunoscute), un anumit aer naivo-industrial (izat) absolut savuros.

N-aș forța nota spunând că Existentia este o combinație de Ceaikovski și Alexandrov. Însă mi se pare că trupa asta încearcă să forțeze niște limite fiind totodată prinsă în cușca decalajul est european (strict muzical vorbind!). Poate că aceeași senzație a avut-o și Derek Sherinian, un fel de zeu în aria metalului progressive, când a ales să ia parte la debutul de față – noutate care pe deasupra mai vine și dintr-o zonă cam lipsită de pârghii corelative.

Sau dacă Sherinian a cunoscut-o mai profund pe drăguța Mirova. Clapele ei (pentru cine nu știe, Sherinian este unul dintre cei mai apreciați clăpari la nivel mondial, fost membru Dream Theater) sunt toată substanța spiritului abordării prog. de pe The Planet in the Universe. Sigur, asta la nivel instrumental. Mai este și vocea Mayei care contopește frontierele (ok, oricum exploatabile) dintre Janis Joplin și Nina Persson.

Cât despre stilul muzical general, da, este rock (metal) progressive armonios. Adaug și factorul doom tras direct din Black Sabbath (fraternitatea metaindustrială? periferia șaizecistă-șaptezecistă din Birmingham și cenușiul Uniunii Sovietice nu diferă foarte tare), extrem de important în toată atmosfera sunetului Existentia. O latură pe care, nu știu de ce, cronicile o ignoră, preferând s-o sintetizeze numai ipohondru (apologetic până la un punct, dacă luăm în calcul versurile).

Albumul este scurtuț (de fapt, este mai degrabă un EP ce de-abia adună jumătate de oră), chestie care, pe fondul tentativei de a imortaliza prin diversitate (geografică!, istorică, muzicală), ținând cont de limitele imaginative (alea tehnice sunt ireproșabile), anatemă locală, deh, trădează valabilitate. Iar speculez. Dar deja e al treilea dribling pe care formația noastră, doritoare de apartenență la lumea mare, îl face inspirat. Mi-e greu să cred că toată măsura amintită e simplă coincidență.

The gates of the valley are opened?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s