Sau când te gândești că două dintre fetele pe care le-ai iubit sunt acum însărcinate cu alții, că alte trei au deja copii mari, că aia de seamă a devenit o halucinație, că sora celeilalte nu va afla niciodată ce ți-a trecut prin cortexul cerebral, că una s-a crezut Silk din The Dirty Picture, în fine, că epuizarea experimentelor face din prezent o băltire volițională. Așa ar trebui să completeze un album gothic (reușit) banalele zile ploioase, nu?
Iar debutul grecilor de la Elysion, intitulat simpatetic Silent Scream (sau Scr3am: sunt ceva influențe Halford aici, impresie accentuată de contribuția adusă compilației Greek Defenders of the Faith: A Tribute To Judas Priest din 2016 – balada Angel) taie și vindecă în același timp. Merge și-n adolescență, doar avem și aspecte Evanescence, merge și la crizele vârstei mijlocii, doar avem și spleen Type O Negative sau Paradise Lost, probabil va fi digerat cel mai suculet la bătrânețe, doar avem melodicitate aninată spontan printr-o fiziologie Tristania/Lacuna Coil/Within Temptation. Aș adăuga și că se forțează scrutarea Sisters of Mercy, în sensul că direcția cu sens unic are abateri (staționări, schimbări de viteză) de la regula generală a stilului (gothic metal), provenită în principal din pendularea cadenței și din prezența solo-urilor de chitară, acestea din urmă fiind pipetoase pe scena cu pricina. Mai atractiv, cristalizează neaburit textura surorii HolyHell.
Dar principala condiție pentru ca o astfel de muzică să prindă este vocea – instrumentalul are ca principal obiectiv secțiunea de ison. Or, Christiana Hatzimihali are abilități remarcabile, contrastând simultan registrul jos cu furnalul. Nu e vampa Liv Kristine (aspectele corporale, într-adevăr, ar dejuca senzația în favoarea elenei), nu se tânguiește mercantil ca Amy Lee (deși uneori o imită, meteahnă de profil pare-se greu de eludat, execuția e net superioară) nu se aruncă în zone simfonice de ocazie, nici măcar falsetto (ca efecte erectile) nu e o miză, nu-și reneagă originile (tipa e destul de măslinie, timbrul ei, probabil, se datorează originilor evidente după numele de familie), deci, pe scurt, este un stil de interpretare foarte curat și calculat unde calitatea nativă rămâne mereu desprinsă de stridența tagmei.
Meritul este al fondatorului care își spune Johnny Zero (nu am aflat cum îl cheamă în realitate), compozitor, chitarist, clăpar, programator etc. ce, în ciuda inexistenței vreunui sound propriu sau a vreunei ieșiri semnificative din tipare, a reușit să nu fie sclavul proprietăților stilistice. Dincolo de misoginismul contrabalansat (prin gura unei fete), rădăcina subgenului, uzitat în ultima decadă (politică remestecată, dusă la plafonare), căruia i-a dat o aparență mai lucidă, audiția propune suficient de multe abordări încât să placă, fără a se aclimatiza tarabelor sau taberelor.
De asemenea, aș remarca și mâna inginerului american Ted Jensen, bucătar implicat în cariera sa pe cele mai importante episoade semnate Dream Theater, Fear Factory, Norah Jones, Machine Head, Soulfly, Trans-Siberian Orchestra, Pantera și multe, multe alte nume grele, fiind unul dintre cei mai căutați producători contemporani.
Coperta e de acolo, din lumea gothică. Un pic kitsch-oasă, ca mai toate desenele realizate de către lituanianca Natalie Shau (de exemplu: Kamelot – Poetry for the Poisoned, Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa sau Moonspell – Night Eternal), ea a fost totuși cea care m-a făcut să dau atenție discului de față pentru că mi s-a părut o combinație de ursuzeală a la Hiei (cromatica vestimentară) și morozitate a la Yoko Kurama (planta). Piesa Dark Side Stories rămâne selecționata mea din zona ogivală.
P.S.: Dreamer & Killing My Dreams = vom cânta neîncetat: 1% este de căcat!
I`m standing alone in the rain
Facing the fear within
un gând muzical 