E unul dintre acele albume care devin instantaneu analogice lumii unde fel de fel de costumari colonizează fel de fel de instituții pompoase, unde milităria, oricum abjectă prin excelență, suprimă necesitatea batalioanelor de sanitari și unde aproape totul e direcționat în visteria grupulețului de trustmeni abonați (oficial!!) la importante companii de armament (sau/ȘI social media, cercetare, bănci etc.), pentru ca în secunda următoare să constatăm tristoizi că au mai fost uciși brutal niște copii.
Timbrul de negresă al Christianei Hatzimihali aduce exact acel ceva hip-hop (atitudine) unei muzici eminamente gothice (taciturne) într-un disc aflat pe sentimente alternative. Mlădierea ogivală de model Evanescence urmează postura Linkin Park împreună cu sistola fundamentală a trupei. Dacă astfel de formații în general se limitează la sexualitate, Elysion preferă protestul, importând temele-manifest de pe primul album. Un rol catalizator îl joacă versurile directe, simple, dar deloc agresive. Figurile de stil pe de-o parte evită excesul de subtilitate și ironie, pe de alta nu se raportează din clipă-n clipă la fuck the system (ambele variante devenind obositoare în timp – dacă au avut vreodată substanță spirituală). Așadar, avem o muzică încadrată teoretic în sfera erotică, practic în moștenirile punkiste, unde stilurile se suprapun destul de elegant. Mă gândesc că așa ar fi vrut să sune vreo denominație precum Beyond the Black.
Nu excelează din punct de vedere compozițional (genul nici nu-l prea lasă), dar e un pic altceva față de șabloanele mostrelor menționate. Ideea cred că e mai importantă decât realizarea în sine. Și pare tema excelentă pentru un posibil fond sonor care să însoțească ultimele știri venite prin ființa proeminentei jurnaliste de origine afgană Yalda Hakim, în ciuda agendei veșnic vigilenților trustmeni.
Care trustmeni pot fi verificați oricând, oriunde, după nume și prenume!! Căci asta e marea dramă: nicio conspirație îmbârligată, niciun superplan, ci doar lâncezeala comozilor din ramurile așa-zis civilizate. De fapt, maniera Someplace Better, voluntar ori ba, rostește tocmai facilitatea obținerii unei lumi decente: să le capsăm alora cravata de birou și, gata, calitatea vieții va fi ceva mai bună – bineînțeles, aviz țâmpiților, nu mă refer la datul cu petul în bordură de dragul corporaților, nici la personificarea răului prin, fie vorba între noi, tot de dragul corporaților, musuculițe politice (care în mod normal ar trebui să fie portavoce contra clicii îmbogățiților bizar, în realitate sunt doar prelungirea acestora).
De exemplu, să nu acceptăm triloanele băgate în războaie fantasmagorice întreținute complet artificial ca nu cumva să sufere conturile sugătorilor de resurse (incluzându-ne). Am văzut în pandemia asta ce înseamnă, aproape peste tot pe planetă, sisteme de sănătate anemice și eterna protecție acordată Grupulețelor, deloc întâmplător, ca fond responsabile și de criza financiară din 2008. Am văzut cum spitale din țări chipurile avansate au rămas la un moment dat fără săpunuri, dezinfectanți, măști și alte ustensile (lipsuri la rândul lor cauzatoare de morți premature) cu siguranță mai puțin costisitoare decât aparatura militară. Și apropo de spitale și arme, ca-n bancurile cu Alinuța, am văzut fix în plină Stare de Urgență (!!!) la nivel mondial cum se anunța imperativul buzunarelor deschise încă și mai larg pentru binele NATO și pentru Apărare (militară, firește) – spre exemplu, președintele nostru ne transmitea euforic (televizat! din nou, rahat la vedere!) că România va distribui către pușcoace sume mai umflate chiar și decât majoritatea membrelor NATO (trăiască cenaclul celor 2%, vorba lui Trump – parcă România a acordat undeva la 2.40% din PIB anul trecut), în timp ce cadrele medicale (deci și cetățenii) plângeau după clor – aviz celorlalți tâmpiți: așa ar fi făcut orice alt președinte, din partea oricărui partid politic. Zău, foarte vigilenți trustmenii ăștia, mai ales atunci când guri rele încep să întrebe dacă nu cumva balanța trebuie înclinată zdravăn către sănătate și educație, chiar și (mai ales și!) preventiv.
Oare câți dolari români au fost parte din drona americană (cuprinzând aici și salariul imbecililor – sau criminalilor – de la telecomandă) care i-a măcelărit zilele trecute pe minorii afgani?
Sigur, albumul nostru are și o foarte însemnată doză de nostalgie, latura gothică având aici conotații primordiale. Lacrima sangvină a statuii din artwork e mai semnificativă decât ne-ar lăsa subgenul să asimilăm la prima ascultare. Am mai zis cu altă ocazie cum s-a traduce concepția Elysium, așă că acum mă rezum la a sublinia îndreptățirea chintesenței acestui grup grec.
Notă: Întreaga poveste de care inițial am aflat de la doamna Hakim poate fi un alt scenariu hollywoodian de prost gust. Însă episoade mai mult sau mai puțin accidentale precum menționata Operațiune Monstrul se petrec frecvent. De altfel, dacă veți citi interviuri cu refugiații care au reușit să scape de rimeoftheancientmarinerul Mediteranei, veți remarca pregnanța simplă a verbului a fi. După aia vine tăcut și adverbul bine. Așadar, cu toate rezervele de rigoare în cazul de față, rămâne nealterată problema lui the 1% – așa cum e grupulețul îndeobște clasificat în textele filosofilor.
Years went by and the story goes on
I’m here wondering why I did everything wrong
Always hoping that I find the wings and do fly
And be no more the prey but the hunter
un gând muzical 