Apropierea de proiectul japonez Linked Horizon cred că i-a făcut pe olandezii de la Epica să-și găsească în sfârșit echilibrul și imaginațiunea ce justifică întrucâtva piedestatul intelectual pe care au fost ridicați în ultimii 20 de ani. Omega, noul album, conține mult din puterea de a transmite o idee prin sunete, nu de a face sunete pentru o idee: dezinvoltură speculez învățată de la Titanii lui Revo.
Epica și-a păstrat un nucleu de muzicieni încă de la înființarea pornită din iubirea pentru discul cu același nume semnat Kamelot (la rândul lui inspirat din Faust de Goethe). Mark Jansen (chitară, voce, orchestrație), Simone Simons (voce) și Coen Janssen (clape) tot caută împreună calea sculpturală de aproximativ două decenii încoace, fără a se împotmoli în latura non-artistică (primii doi au fost cuplați, parcă și logodiți, apoi s-au despărțit amoros, refăcându-și viața alături de alți oameni). Arien van Wessenbeek (tobe) și Isaac Delahaye (chitară, voce) susțin grupul din 2009, iar Rob van der Loo (fost în Delain la începuturi) e prezent aici de peste o decadă. Așadar, vorbim despre o echipă profesionistă, stabilă și determinată.
Formulă consecventă care susține argumentul durabilității, măcar pe teritoriul unui stil, symphnic rock (metal), ce prin excelență necesită interes major. Și spun asta prin prisma reușitei Epica vs Attack on Titan, disc de coveruri datorită căruia grupul nostru din Reuver a scăpat în bună măsură de kitsch după 15 ani de teste. Chiar mă întrebam la momentul reinterpretării coloanei sonore dedicat filmului animat cu pricina cum va arăta următorul album personal. Omega dovedește că s-a învățat ceva din spargerea cutumelor.
Sigur, așa cum bine remarcau specialiștii în muzică, fazele clasice sunt oricum foarte greu de împăcat cu redările pop culture – cel puțin cu ramura metal, exagerată prin natura ei. Va exista mereu un sentiment al discrepanței dintre genialitate și accesibilitate pe care urechile mai severe nu-l vor accepta prea ușor, dacă îl vor accepta vreodată. Albumul de față nu se distanțează de eterna dispută mai mult sau mai puțin cabotină, dar se află pe un drum bun. De fapt, dincolo de episoadele catchy ce-au clădit o bază serioasă de fani, Epica înseamnă o perpetuă căutare. În timp ce majoritatea trupelor de profil s-au limitat la a cânta într-un mod cantonat (vezi Magica românească), Jansen & co. au încercat să evolueze. De bine, de rău, au avansat întotdeauna.
Primul pas înainte pe care l-am remarcat la Omega este găsirea unei soluții de a masca necazul frumoasei Simone Simons. Timbru superb, fără îndoială, solista formației nu a putut până acum să iasă din cadrul struțo-cămilă de tip Tarja Turunen sau Andrea Bocelli. Încăpățânarea ei și a celorlalți compozitori de a intra în sfera sopranelor, deși, evident, posedă tehnica doar la nivel teoretic, a tot făcut din produsul Epica o distonanță greu de înghițit. Pe modelul ”suntem culți, suntem culți!”, maniera subliniată oferea artificial snob. În prezent, ajutorul dat de Orchestra Filarmonică din Praga, adunare care în trecut a colaborat și cu nume precum Blind Guardian, Dream Theater, Devin Townsend, Yngwie Malmsteen ori Therion, mai ales susținerea părții corale, diluează abordarea șansonetistă (estomparea carențelor induse). Scopul de operă își transmite astfel mesajul firesc.
Al doilea progres vine dinspre clipele growling. Mark Jansen, în special, era într-adevăr infernal în prima parte a carierei. Lipsa fundamentelor respectivei tehnici ducea gruparea sa într-o zonă mai degrabă amuzantă. Nici acum nu se poate spune că excelează, însă reducerea voită a volumului urletelor sale și insistarea în procedeul deschiderii pentru Simons (renunțare la partituri principale), combinate cu un evident studiu de execuție, arată maturizare.
În fine, aspectul progresiv, adăugat sunetului caracteristic trupei, depășește în cantitate și calitate limbajul (devenit clișeu) symph-metal-cu-voce (sexy)-feminină. Stridența capătă anamorfoză. Nu e de mirare că multe dintre publicațiile de profil prog. au acordat o atenție deosebită albumului Omega. The Prog Mind, de exemplu, îl situează pe locul 3 în topul celor mai interesante discuri pe anul în curs.
Din păcate, versurile rămân adolescentine. Sensul vegetativ. Batavii se mai luaseră la trântă cu fizica cuantică… și credeam că, din moment ce în discuție sunt totuși niște artiști cu potențial, simțul ridicolului va vorbi până la urmă… nici de data asta…
Să privim doar cuvintele, definitorii pentru întreg aspectul liric, afișate pe pagina discului publicată în Wikipedia.
„This is the third and final ‘Kingdom of Heaven’ song. It’s our eighth studio album. The number eight is also very spiritual because if you put it on the side, it’s the infinity symbol. ‘Kingdom of Heaven’ is about life after death, and it’s also number eight on the album. So there is a lot of hidden symbolism on the album and in the artwork. The big life question, ‘What is the true meaning of life?’ How do we navigate through life within ourselves? We are all ‘yin and yang.’ We are all made out of light and dark. We all have this labyrinth within ourselves in which we have to navigate ourselves. We hopefully find our way out of the labyrinth and don’t get lost within the labyrinth of ourselves.” – Jansen
Nici psihologii, parapsihologii, nutriționiștii, influencerii, experții în parenting, Mihai Voropchievici, Lidia Fecioru, Urania sau Înalt Prea Sfinţitul Teodosie laolaltă nu putea fi mai nostimi.
According to Simons, the ninth track „Rivers” symbolizes the calmness and at the same time the uncertainty in life, the ebb and flow. She stated that the calm water represents peace, and a strong river stream means that you „have to face challenges and swim against the tide of life.”
Să fie bine ca să nu fie rău. Piesa Beyond the Matrix (ca să numim doar o clipă bulevardieră din trecut) are concurent serios în materie de prozaism.
Pe Attack on Titan observasem capacitatea acestor poeți ocazionali de a regândi (în altă limbă!!) un text destul de necategoric – cu șabloanele de rigoare, bineînțeles; dar ce stil nu-și are stereotipiile sale? Totuși, accentuarea subiectelor academice sunt peste aptitudinile muzicienilor noștri. Cu toate că ar putea prinde frumos (deschide orizonturi) la publicul de până în 18 ani.
Exigența apare de la sine într-o muzică de felul ăsta. Câteodată ea e îndreptățită, alteori nu face decât să îndepărteze anumite stări de spirit (plăcute). În orice caz, Epica actuală este diacronică. Înclin să cred că marele merit al acestui album constă în gradație. Intr-o lume a muzicii cică istovită, Omega descoperă latență. BIS!
P.S.: Nu vreau să detaliez vestimentația preferată pentru scornitura recentă. Mi-e să n-o supăr și pe Dana Budeanu. Și așa îmi permit să port în continuare mască și să mă tem de varianta Delta.
One thought that grows in the abyss of time
Fills up the vast space with matter and life
Free of the darkness that fetters the soul
Find at the source the end of your goal
un gând muzical 