Al doilea pas al Lupoaicelor este exemplul perfect de uzură ce vine după o fulminație memorabilă. Încercând să respire prin accesibilitatea power (melodic), fără a renunța la eretism, eufonia, în mare parte din timp nu cacofonică, dar oricum ezitantă, reprezintă un capitol doar pasabil în discografia Lovebites. Lansat de către altă trupă sau în alte circumstanțe, Clockwork Immortality ar fi fost cel puțin un album reușit pentru că are în listă câteva veritabile hit-uri, pe lângă evoluția muzicienelor care n-are cum să treacă neobservată. Dar aici vorbim despre discuri per total (din punctul ascultătorului de vedere, nu al emeritului), așa că terminăm introducerea spunând că avem de-a face cu un album care într-adevăr se luptă cu mortalitatea. Rămâne de văzut în ce măsură el se va prăfui prin vreun folder sau dacă miza clipelor gingașe în raport cu Rageizarea poate oferi suficientă mulțumire.
Lineup-ul se menține. Aceleași cinci profesioniste care iar predau lecții de muzică. Însă o fac părtinitor. E una dintre hibele însemnate ale albumului. Maniera de a crea spațiu forzato pentru anumite instrumente nu este ceva eronat în sine. Mulți artiști au devenit staruri tocmai apelând la rețeta asta. În cazul nostru, punctual, se încearcă voalarea îndoielii ansamblului sub impresia remarcabilelor solo-uri de chitară și prin distragerea atenției datorate timbrului vocalistei. Rosana și Haruna, bass, respectiv percuție, sunt numai figuri de anduranță (remarcabilă de asemenea, nu-i vorbă). Neimplicarea personalizată, după cum ne-a demonstrat materialul anterior, duce aici la o stare de spirit în general stereotipă (exact diferența față de scena heavy metal pe care o reliefam în trecut la Lovebites).
Nici versurile nu excelează. Sigur, poezia în muzica (classic) metal n-a fost niciodată prea din cale-afară. Dar m-am plictisit să tot aud bătălii cervantesiene :O cu săbii care mai de care mai fantasmagorice. Și asta o spune unul care a plâns atunci când s-a aflat în Sala Armelor din Castelul Peleș. Bine… eu am plâns și când a fost torturată Erza Scarlet… În sfârsit, ideea e că ”Die by the sword, never look back again/ Don’t waste any second, we’ve only got one chance/ Depth of despair, go beyond it yourself/Don’t give up our hopes and become the Saviour” e o atitudine fumată, dacă nu chiar zăbăucă, în ciuda analogiilor aferente. Deh, uneori prevalează forma în deterimentul fondului.
Aș defini stilul muzical ca fiind heavy metal de centru dreapta (sau de centru stânga, ca să n-avem vorbe). Fetele știu ce trebuie să facă și nu prea știu. Adică vor să abordeze metalul sănătos dintr-o perspectivă mai feminină, mai dansabilă. Mai pop. Dar deseori lasă impresii de nulă.
Perspectivă feminină? Păi exact asta au făcut pe primul album și le-a ieșit de minune. Poate trebuia să spun: fătăloaice.
Notă: Apropo, termenul ”fătălău”, deși în spațiul public românesc a tot fost utilizat într-o manieră peiorativă prin gurile feluritelor Croitorese Viteze, descrie aproape heideggerian un dualism metafizic. Măcar Dicționarul Explicativ al Limbii Române se menține autentic.
(1) Addicted
Cu un intro patentat de Metallica (chitară acustică, preludiul exploziei – Battery), deschiderea albumului reunește amprentele esențiale din The Hammer of Wrath și Shadowmaker. Interesant este că rezultatul trimite mai degrabă spre Iron Maiden. O și văd pe Asami fluturând steaguri. Felul ei operatic de a interpreta aduce a Bruce Dickinson. Versurile mierificate însă doresc evident brevetarea unui sound propriu.
(2) Pledge of the Saviour
Compoziția din care am citat mai sus. Firesc, drumurile duc către Manowar, Helloween, Gamma Ray sau Hammerfall. Îmi face multă plăcere, dar nici nu pot ignora alinierea ostentativă la obositul spațiu euro-power, omogenizare evitată la debut.
(3) Rising
Tot de sorginte euro-power. Însă numeroasele cadre o singularizează. Coboară, urcă, iar coboară, din nou urcă, propunând diverse teme într-un cadru restrâns. Problema e refrenul. Captează greoi trăsăturile epice specifice stilului.
(4) Empty Daydream
Fanii dance-metal de tip Battle Beast sunt foarte satisfăcuți. Totuși, mie îmi inspiră mai mult primul album Bon Jovi. Combinația dark de simplism hard-rock acompaniat de clape parcă are ceva din Runaway. Cu un plus pentru japonezele raportate la Richie Sambora.
(5) Mastermind 01
Destui iubitori ai acestui stil muzical nu s-au împăcat foarte tare cu maniera vocalistei – eu o ador; cred că e o pată de culoare într-un gen din ce în ce mai închistat, dependent de eunuci cu pretenții de tenor. Iar unul dintre principalele lor argumente (admit, în general valabil) constă în presupusa neridicare a solistei la nivelul colegelor. Ei bine, aici celelalte patru membre nu țin pasul cu Asami.
(6) M.D.O.
Pentru cunoscători, numele relevă totul. E thrash metal ca la carte. Prea ca la carte. L-au făcut cu Testament, cum au învățat.
(7) Journey to the Otherside
Spoiala punk-metal nu li se potrivește. Tipele sunt dintr-o bucată, tăioase. Nu e neapărat o regulă, dar senzația pe care o am este ca atunci când un simbolist prin excelență vrea să compună romantism de valoare similară. Or, știința cogniției a demonstrat (parțial) că există anumite conexiuni neuronale inavarabile ce definesc particularitățile unui anumit fel de a compune…
(8) The Final Collision
E un moment elegiac. De fapt, și este o piesă (gotică?) de dragoste care preia câteva sentimentalisme de la Lita Ford.
(9) We the United
Pe calapod Malmsteen, dorința imnică se diluează printr-o reduplicație lipsită de personalitate. Asami face eforturi uriașe să camufleze circumscrierile Avantasia.
(10) Epilogue
Albumul se încheie spiritual cu o baladă frumușică. Totuși, o îndrăgesc mai mult dacă o extrag din context deoarece amplasarea ei e cam de paradă. Nici nu îmbracă foarte fluid forma canină aleasă în rol de expozeu.
În concluzie, auzim variații ezitanto-profesioniste. Expertiza este de necontestat. Nu verva suferă, cu atât mai puțin execuția, ci umplutura probabil cauzată de o epuizare (temporară) determinată precis.
un gând muzical 