Prima oară am auzit de trupa asta văzând poza de mai sus aflată sub un comentariu euforic publicat de Hansi Kursch (Blind Guardian). Inițial crezusem că s-a scrântit ”bardul” (crizele bărbatului de vârstă medie), după care am observat niște ochi oblici și mi-a fost clar: încă o trupă vivifiantă din Japonia. Surpriza mare a venit cu adevărat atunci când am pus mâna pe acest prim album semnat Lovebites deoarece trupa… n-are nimic japonez.
”N-are nimic japonez” în sensul că nu se încadrează pe formule eterogene. Relativ simplu și la foarte obiect, fără jumătăți de măsură, fără floricele. Are însă mult japonez, dacă acceptăm că respectivul spațiu geografic este cel ce refuză astăzi să fie mim – măcar din punctul sârguinței de vedere nu prea avem de comentat (cu atât mai puțin noi, românii).
De asemenea, Lovebites este o trupă formată exclusiv din fete, însă nu așa cum se practică pe acolo, nu ca produs al vreunui scop Idol. Gagicile n-au treabă cu scena iluzionară, nici nu sunt un frontispiciu. Și își și compun singure piesele.
Ce tocmai am spus nu denotă merite muzicale instinctive. Doar semnalăm un fel de a fi. Întâmplarea face că această titulatură scrie și bine. Atât de bine încât o abordare sonoră aparent perisată încă dovedește enormă vivacitate. Iar abilitățile fetelor, atât instrumentale, cât și compoziționale, nu numai că revitalizează perspectiva muribundă post-Painkiller, că au fost aberante discursurile exhaustive, ci ne și arată adevăratul nivel al rock-ului (metal) românesc. Din păcate, noi n-am avut vreodată nici măcar un sfert din iscusința acestor tinere nipone (bineînțeles, raportându-ne la subgenurile în cauză).
Sound-ul Awakening From Abyss este unul foarte clasic. Heavy metal cu câteva aspecte thrash, speed și power. Asami (voce), Watanabe Miyako – Mi-Ya (chitară, clape), Tatematsu Midori (chitară), Miho Rosana (bass) și Yosai Haruna (tobe) vin dintr-o lume postdatată. Însă nimic anacronic. Absolut nimic anacronic. În timp ce nume precum Primal Fear ori Firewind reîncălzesc ciorbe (ca să cităm doar câteva dintre trupele considerate a fi vârfuri actuale de profil…), japonezele noastre sunt complet dezinhibate. Parcă le doare (nu ignoranță!) fix în rochițe de ce s-a întâmplat înainte să se nască ele!
Fiind un album tradițional, evidențierea pieselor n-are sens. Variază topica și alura (doar excelenta Dystopia Symphony e ușor aparte, intrând puternic pe teritoriul prog. symph). Particularitățile membrelor ar merita în schimb o dezvoltare. De dragul ațâțării, ne rezumăm la a semnala doar maniera guturalei vocaliste (amintește de Doro Pesch), una total nejaponeză (apropo de universalitate), prestația animalică a bateristei, o mână de om care l-ar face feminin până și pe Dave Lombardo, și solo-urile ce pot concura cu orice manifest guitar-hero. Ok… 🙂 basista e tare drăguță 🙂 – are o prezență dignitară a la Markus Grosskopf.
Ce s-o mai lungim? Denumirea albumului vorbește de la sine. Brutalitatea și totodată melodicitatea unui gen situat între Metallica sau Judas Priest, abordare finisată prin adaosul keyboard – personal, văd albumul de față și ca pe o versiune Motorheadizată a Maidenismului Seventh Son of a Seventh Son (efectul 7 Sinners ori Straight Out of Hell marca Helloween) – într-adevăr renaște din vidul plafonării. Ce înseamnă să fii azi japonez(ă)!
Bring down justice to the wicked!
un gând muzical 