Depinde ce căutăm în muzica de acest tip. Abilități tehnice, asocieri potrivite, sonorități mediate? Atunci este albumul perfect. Dacă însă vrem fresh (fie și retro, după cum se sublinia într-o recenzie Lovebites), lucrurile devin capricioase. Iar dacă pur și simplu ne dorim ceva catchy, e necesară îngăduința de a parcurge tot albumul (cam lung pentru un astfel de gen) sau de a citi în prealabil comentarii informative.
Fetele astea în mod evident iubesc enorm muzica pe care o compun și o cântă. Dar pentru publicul care vrea stări de spirit, dincolo de orice detalii profesionale, Electric Pentagram alternează secundele încântătoare cu minutele de-a dreptul plictisitoare. Și fiind deja al treilea album, nici imaginea sexy nu mai compensează liniaritatea.
În general, albumul de față a fost bine primit în presa de specialitate. Totuși, se remarcă în cronicile experte o notă rezervată, prea analitică. Spre deosebire de beatitudinea (îndreptățită) ce cuprinsese majoritatea cercurilor de profil după debut, Electric Pentagram e apreciat preponderent tehnic. Căci, din punctul manevrabilității de vedere, muzicienelor nu li se poate reproșa nimic. Structura însă suferă.
Și mai e ceva: tendința pricepuților de a se rezema pe fundații fără ca feedback-ul să trădeze vreun scop orientativ. Toți vor să justifice platitudinea sub umbra și condeiul îndrumătorilor. Dar, după cum am spus, cel de-al treilea material Lovebites are și clipe spirituale – pe mine astea mă interesează. Așadar, nu este nici pe departe un album de neglijat, indiferent de care parte a taberei ne stabilim așteptările.
(1) Thunder Vengeance
În recenzia revistei Kerrang! se vorbește despre un atac thrash pe/la model Painkiller. De acord, cu diferența că stâmtorarea primul gen anulează orice extrapolație. Ok ca intro, dar nu știu câtă lume revine des asupra ei în 2020+.
(2) Holy War
Pe undeva se simte că a fost compusă aproape în întregime din exterior, clăparul Mao Yamamoto (membru Light Bringer – excelentă trupă de anime-metal, cel puțin la fel de compactă precum Unlucky Morpheus – cu care Lovebites colaborase și-n trecut) fiind responsabil de prospețimea Helloween. Vocalista sună formidabil. Prima oară în catalog descoperim cu adevărat ce au însemnat pentru Asami pregătirile zeloase în jazz, arta clasică, dar și în postura R&B.
(3) Golden Destination
Unicul single (deci se presupune: o altă copertă) se află într-un NWOBHM pe care doar M.S. ori Trooper l-ar putea depăși la capitolul vetust.
(4) Raise Some Hell
Potrivit Wikipedia, artistele invocă nu știu ce influențe Halestorm și o oarecare apropiere de hard-rock. Blues-ul e acolo, la fel și miștocăreala, însă așa ceva e o glamăraie (?) impalpabilă care ar face casă bună doar cu palidul Sin After Sin (Judas Priest).
(5) Today is the Day
Jocul pe clape e toată șmecheria. Adică cele 4-5 note apăsate fotoconductibil. Iar inspirația durează cam 5% din piesă. În rest nu trece seminarul Steeler.
(6) When Destinies Align
Da, domnișoara Watanabe are dreptate când spune că melodia este un reprezentativ înveliș speed power. Dar nu se imită prea-n substanță tot ce înseamnă Helloween? Eu cred că prospețimea Shadowmaker e reprezentativă, nu acest (de altfel admirabil) tribut Hansen/Weikath. Împreunarea imaginii Wolf Metal cu istoria locală conferă o pertinență inexistentă la alte găști similare. Ușor naționalistă, dar ei au motive întemeiate. Alții, caprele, ar fi căzut în ridicol.
(7) A Frozen Serenade
Câteodată mă intreb dacă nu cumva fetelor le-ar sta mai bine pe teritoriul prog. metal. E a doua reușită complexă după Dystopia Symphony. Având în vedere că tipele sunt mega profesioniste, poate n-ar strica distanțarea față de clișeele heavy. Bineînțeles, stilul necesită un efort la care nu știu dacă sunt dispuse în mod constant.
(8) Dancing with the Devil
M-au distrat teribil Youtube Reactions la piesa asta. Nu știu dacă respectivii comentatori sunt plătiți de Victor (casa de discuri ce se ocupă cu destinele Lovebites) sau dacă pur și simplu nu au mai ascultat muzică în viața lor. Eu unul nu văd nimic deosebit în a clona anii 2000 Bon Jovi (sau orice ani Twisted Sister).
(9) Signs of Deliverance
Doar grupul italian Frozen Crown ce e mai searbăd.
(10) Set the World on Fire
Serios? Chiar era nevoie să punem numele ăsta unei piese evident preluate din Annihilator? Repet: muzicienele astea chiar n-au nevoie de vasalități.
(11) The Unbroken
Refrenul e pur și simplu fermecător. Super! Celelalte faze, prin însăși monotonia lor, nu fac altceva decât să evidențieze desfătarea aliterației.
(12) Swan Song
Cică Miyako Watanabe a dorit în apogeu să dea o formă metalică Revoluționarei Op. 10 No. 12 Etude scrisă de Frederic Chopin și Simfoniei Din Lumea Nouă de Antonin Dvorak. Cred că doar Asami se ridică la nivelul scontat.
Deși e plin de solo-uri dirijate extrem de abil, deși Yosai Haruna e Distrugătoare în ciuda celor 50 de kilograme la vreo 1.60 cm – îmi amintesc cum un muzician român dintr-o trupă thrash se plângea pe forumul HMM (noul mileniu, nu în comunism!) că nu găsește nicăieri un baterist care să poată susține concomitent dublul bass… 😮 😮 😮 -, deși Rosana parcă are degete de Terminator, puține momente ating audiența dezinteresată (financiar, profesoral, muieratic). Prea puține (dar marcante!) pentru o formație atât de inzestrată și de muncitoare. Parcă tot binele-cu-pipeta reiese din titlul standardizat și din fotografia publicitară (oficială – de lansare) unde fetele par foarte crispate. Și un pic triste.
Open your eyes, we’ll make a new future
All of our hopes are in these hands
un gând muzical 