Babymetal (2010-2014)

Istoria muzicii va consemna acest debut ca fiind parte din categoria albumelor care au agitat foarte mult apele. Problema este că cele două tabere arțăgoase nu prea au simțul realității. Voi încerca succint să lămuresc lacunele care duc în ridicol disputa întreținută de la ultimul ascultător fanatic până la patroni de reviste specializate, dorind totodată să aplaud cea de-a treia tabără implicată în discuție: gruparea fericită că a descoperit orizonturi noi.

Dar cine (sau ce) este Babymetal? De unde atâta isterie? Pe scurt, proiectul de față propune un sound metal având niște copile în rol de interprete. Și nu orice copile, ci unele îmbrăcate destul de provocator pentru standardele occidentului. Nimic vulgar, însă suficient de aparte pentru a atrage atenția. Suzuka Nakamoto, Yui Mizuno și Moa Kikuchi aveau vârste cuprinse între 11 și 13 ani atunci când au fost selectate (dintr-o fabrică de făcut vedete specifică Japoniei) să reprezinte un plan de amestec jpop – heavy metal. Așadar, dincolo de sonoritatea deosebită, imaginea n-a fost trecută cu vederea. Bineînțeles, cum se întâmplă deseori în cazurile populare, băgarea de seamă a fost generată de publicitatea făcută în cadrul unui show cu audiență, anume emisiunea găzduită de către faimosul Stephen Colbert (un fel de Oprah masculin) – nu știu cât a fost hazard și câtă complicitate cu piața niponă.

În consecință, peste tot pe planetă s-au născut fani și contestatari vehemenți care au animat spațiul muzical destul de plafonat la momentul respectiv, dar care au și demonstrat teoria conform căreia accesul prea ușor la informație, în mod ironic, duce la ignoranță.

Mai întâi să ne aplecăm asupra argumentelor venite dinspre entuziaștii împătimiți. Aceștia, tipic confuziei generale ce încurcă libertatea de exprimare cu kitsch-ul, de parcă absolut totul ar fi acceptabil, dau conotații artistice întregului fenomen. De aici către paroxism n-a mai fost decât un pas. Au apărut sentințe care invocau veritabile revoluții sonore.  „Salvarea muzicii (nu doar a rock-ului!) avangardism sau unicitate sunt doar câteva dintre cele mai ridicole considerente repetate la nesfârșit.

Nu, Babymetal nu a revoluționat nimic, nici nu a descoperit subgenul kawaii metal – drăgălaș metal (mă gândesc la apariția anumitor Dovlecei germani într-o circumstață mult mai lugubră și închistată). În primul rând, fiecare piesă își are un corespondent limpede – voi exemplifica mai jos (bineînțeles, mereu pot apărea completări). Apoi, ideea asta de a combina grupuri idol cu sound rock (metal) se manifestă în Japonia cu mult înainte ca cele trei fete să se nască! De fapt, încă din anii `80 observăm fel de fel de extravaganțe visual-kei, incluzând aici minori.

În plus: caraghioslâcurile Fox God (leitmotiv chiar mai nerod decât teribilismele-simbol Manowar), fulgerătorul destin dumnezeiesc prin care puberii sunt vrăjiți (subit) de sunetele metal (jalnică manieră de a scuza supliciul pregătirii ce tinde să depășească până și antrenamentele crunte din gimnastica bolșevică), playback-ul prea des făcut de mezine (Nakamoto, fonic, ține singură steagul sus) și în general gratuitatea comercială – materiale lansate strident de 1 aprilie, Ziua Vulpii la niponi (animalul buclucaș, în mitologia japoneză, este octrotitorul copiilor…), ori interviuri ipocrite unde puștoaicele, captive contractelor sclavagiste din Japonia muzicală, afirmau că sunt fane Ariana Grande… dar și… Cannibal Corpse.

Ce însă a făcut Babymetal mai mișto decât alții este reciclarea. În asta cred că stă cheia reușitei: atitudini și metode bătătorite, scrise într-un fel în care compozițiile se așează alături de sursa de inspirație, nu sub formă de copycat. Pur și simplu sună tare, tare flexibil, proaspăt, coerent și magic.

Or, truvaiul e tocmai ambianța pe care o scapă vexații. Limitându-se la a susține fie că este o trupă contrafăcută (=niște mucoase puse să cânte – forțat – ceva ce teoretic le e peste mână), fie că dansul fetelor trimite un stil așa-zis cult spre zona Britney Spears (formațiile metalcore cu voce feminină se luptă cu aceeași prezumție), fie că metalul e prea feroce pentru a fi mânjit de faze pop, opozanții omit exact miezul: muzica în sine.

Am mai spus, numeroase trupe imense se află sub semnul (pre)fabricării, fără ca asta să împiedice mișcarea multor generații. Led Zeppelin e primul exemplu care îmi vine în minte (sau KISS ca negustorie). Vocaliștii (și nu numai) complet desprinși de actul compozițional reprezintă alte mostre de imagine-legendară-în-absența-redactării.

Gesticulația protagonistelor nu se limitează deloc la tiparele dans-sincron de MTV. Ba dimpotrivă! Fiecare act, aparent antagonic în universul metalizat, își deapănă o poveste music hall. Teatrul pus în scenă concordă mesajului în cauză. Oricum, e mult mai inteligent decât roata cu pleata. Și zău că nu știu când scena rock s-a transformat în interfața conformismului…

În fine, amnezia pare să-i intoxice pe mulți dintre elitiștii de azi. Muzica rock, deci și muzica metal, se trage din blues… care apoi s-a diluat în manifestări pop culture (precum rock`n`roll – sursa jpop!). Știu, destui iubitori ai genului îndrăgit enorm și de mine au tendința să-și supraliciteze dragostea. Dar a fi mai deștept nu înseamnă automat a fi genial. Căci, altfel, ar fi trebuit să ne oprim la baroc și romantism (sau la filosofi). Viața e totuși un pic mai diversă.

De asemenea, trebuie să subliniez un aspect ce defavorizează găselnița noastră: marea diferență dintre expresivitatea de pe disc și variantele live. În timp ce versiunea de studio e aproape mereu rigidă (excepție fac Megitsune și Head Banger), cauciucată, trasă de păr (deci implicit suferă și placarda, din nefericire prima disponibilă publicului în era Youtube), pe atât de încântătoare sunt piesele în concerte. Dincolo de faptul că BM beneficiează de instrumentiști formidabili și că efectele computerizate capată împreună cu naturalețea viului acel heteroclit particular țăsăturii japoneze, Suzuka Nakamoto, vocalista principală, este o tipă cu totul specială (actriță – oare bat câmpii dacă o confrunt cu șarmul Luciei Sturdza Bulandra?), vocea sa (de atunci) putând rivaliza cu orice performanță euro-power; pe înregistrari se cam amortizează talentul ei.

(1) Babymetal Death

Testament, Insomnium

Energie maximă dublată de poetic. Piesă de prezentare, folosită ca intro și-n majoritatea concertelor, amintește de vigoarea tandemului Chuck Billy – Dave Lombardo (cunoscut îndeosebi pentru activitatea din Slayer) oferită pe albumul The Gathering, dar și de metonimia finlandeză.

(2) Megitsune

As I Lay Dying, Gamma Ray

Melodie tipică pantinului la care ne referim. Infantilism și coloraturi caracteristice shojo, instrumente tradiționale (tsugaru shamisendin din ce indică videoclipul, deși în realitate ar putea fi vorba despre koto) și clape structural susținătoare de jovialitate, între care se inserează atracția (catchy, cum spun mai nou spun analiștii muzicali) metalului hardcore melodic. Zvăpăială vine la pachet cu metodele Kai Hansen.

(3) Gimme chocolate!!

Exodus

Ritmul nu lasă loc de interpetări. Avem un Fabulous Disaster policromic. Diferența este că superficialitatea aparentă, atât a versurilor thrash metal, cât și a porobociei, ascunde o pseudo proclamație întru toleranță. Ghinioniștii congenitali pot zâmbi.

(4) Ii Ne

Gamma Ray/Jean-Michel Jarre

Nu cred că există vreo discrepanță mai mare în afișul nostru. Analogia cea mai potrivită este articularea Nightwish – I Wish I Had an Angel pe album comparativ cu forma live. Jucăușă (parcă are ceva din Send Me a Sign), metalizată, dar și pigmentată cu faze diverse (electro, R&B), piesa devine festivă odată cu sinceritatea interpretei.

(5) Akatsuki

Helloween, Stratovarius, X Japan

E un moment ce face rabat de la accentele jpop. Cât se poate de power metal imnic, piesa are capacitatea de a fi adevărata carte de vizită. Adică domnișoara Nakamoto, adorabilă ca actriță-cântăreață (solitară) în fragmentul acesta, și Kami Band. Punct! Îmi amintesc căt mă chinuiam prin intermediul Lunii Roșii să-i conving pe scepticii prea influențați de exotismul promovat pe majoritatea platformelor…

Speculând, în poveste pare a fi vorba despre idealismul lui Uchiha Itachi, Martirul din Naruto.

(6) Doki Doki Morning

Înainte de a judeca aspru ludismul de suprafață, rog scrutarea liniei Marilyn Manson/Foo Fighters

(7) Onedari Daisakusen

Limp Bizkit, ceva tribal a la Sepultura

Ba chiar auzim, printre zicerile lui Kikuchi și Mizuno, o onomatopee Fred Durst. Nu miră, solistul trupei americane declarându-se un susținător Babymetal. În contextul antagonismului exagerat, nu pot să nu-mi amintesc cum Jimmy Page & co. au urcat pe scenă alături de Limp Bizkit într-o perioadă când rock-ul alternativ (nu-metal) era considerat a fi decadența întruchipată prin numeroase cercuri chipurile erudite. Extrem de energică, această recuperare Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water n-are cum să nu stimuleze. Asta poate și datorită vocii extradiegetice amplasate ideal, dar și pentru că timbrul tinerelor în cauză sunt omogene într-un stil muzical prin excelență simplificator (de postură).

(8) Song 4

Continuă direcția anterioară, însă cu un adaos punk.

(9) Uki Uki Midnight

Putem invoca orice tentă anime music. Îndrăznesc să spun că auzim un soi de fuziune electro-neo-prog metal de sorginte industrială.

(10) Catch Me if You Can

Rammstein, Blink-182, Foo Fighters

Nu știu dacă cineva și-a închipuit vreodată că germanificarea motorizată/skate punk și cancanul himeric hime dance pot face casă bună. E adevărat, trupele menționate cochetează dintotdeauna cu mercantilismul. Prin urmare, nu putem eticheta piesa neapărat sub semnul extravaganței. Totuși, intricația are o orientare mecanismo-senzuală (discuția legată de nuanța relativ pedofilă japoneză necesită un spațiu mult mai amplu decât paginile mele).

(11) Rondo of Nightmare

Kamelot, Conception (poate și Symphony X, în ciuda alternanței care ar contrazice o astfel de asociere), Pantera

Din nou un moment dedicat exclusiv frontăriței și găștii din spatele ei. Nu văd cu ce e mai prejos decât variația lui Thomas Youngblood furnizată în era Tommy Karevik. Transmite aceleași comorbidități precum Sacrimony (Angel of Afterlife). Pe de altă parte, Nakamoto propagă mai degrabă atribute Roy Khan/Phil Anselmo. Top class prog. power metal.

(12) Head Bangeeeeerrrrr!!!!!

Decupată din vremurile NWOBHM și X Japan (e și un tribut Yoshiki Hayashi, giganticul baterist pe care doctorii l-au obligat să poarte o protecție după ce și-a nenorocit cervicala tot dând ca un dement din cap – chestia aia albă de la gâtul lui Nakamoto este replica obiectului devenit iconic pentru rock-ul nipon). Adică din timpurile când expresia punk și maniera metal încercau să conviețuiască. Și apropo de senzualitate, trebuie să admitem că scenografii au reîmprospătat acele paradigme (abatere de la normă) prin exaltarea feminității vocalistei de bază. Un fel de fuck the system stimulat de gânduri nițel mai lucide (frumusețea individualității, dincolo de orice prejudecăți). Da, arta dansului (sau a sculpturii – dinamică și petulantă aici) stimulează (și) raționamente contrare menirii DIICOT.

Panorama din finalul videoclipului (ecou Luna Roșie, proiectul Tsuki no Me) parcă vrea să admită genjutsu (iluzie) din spatele demersului gimmick, deopotrivă reclamând acea lume mai bună în ciuda distopiei.

(13) Ijime, Dame, Zettai

Heavens Gate (cu toate prolificele suplimente Sascha Paeth)

Cântecul de lebădă al metalului armonios – până la proba contrarie, avem cercul Walls of Jericho/Keeper of the 7 Keys – IDZ. Am dubii că se poate mai afectiv. Și mai fortifiant. Compoziție cu puternice implicații sociale – bullying-ul este una dintre principalele cauze ale suicidului juvenil nipon. Bazându-se pe imaginea ingenuuă, prologul se dorește a fi, în stil David Bowie, o pornire iluministă.

Babymetal înseamnă combaterea textualismului. Catalogul proiectului conține faze de-a dreptul sublime și neoliberalism de-a dreptul cretin. Înțeleg că nu toată lumea e dispusă azi să cearnă printre obstacole (timp limitat, multitudinea ofertei mijlocită de internet etc.). Dar, totusi născocirea asta i-a făcut pe câțiva leneși ascultători de FM să reconsidere stereotipiile conform cărora metalul e doar ceva exclusivist, agresiv, zgomotos, sălbatic, satanic, bla, bla, bla, descoperind stări de spirit incomparabile, cum simultan i-a determinat pe unii conservatori să afle solomonia regiei muzicii japoneze contemporane.

Kizutsuite, kizutsukete, kizudareke ni naru no sa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s