Sunt jucător semiprofesionist de League of Legends. Dacă dictatura nemeritocratică securistoidală actuală tot nu-mi oferă cadrul prin care să nu mă gândesc câtuși de puțin să nu mă arunc de pe blocuri, măcar să mă cred Kirito din Sword Art Online, dar totuși să și mănânc cumva.
Iar jucatul de LoL e ca șofatul. Dacă ești foarte adormit sau foarte beat sau mai rău pur și simplu nu poți ține pasul cu adversarii. În lumea reală se mai poate întâmpla ca pe șosea de la volan, foarte inabil, foarte beat sau foarte drogat fiind, să mai fentezi – nu întâlnești pe nimeni în drumul tău, ceilalți participanți la trafic sunt tare abili etc. -, dar nu și în League of Legends. Acolo trebuie mereu să-ți iei toate reperele posibile, hâț băftălăul neavând nicio putere. Altfel nu câștigi. În cazul meu, nu mănânci (nu bei, nu fumezi, nu-ți plătești facturile).
Prin urmare, excesele tembele, în lumea noastră de azi, se pare că-s contracarate cu mult mai multă persuasiune de o categorie altfel foarte blamată prin discursurile intelectualilor de TV, anume jocurile video.
Desigur, ne referim la discursuri precum cele ale tovarășului Nicolae Manolescu, din fericire mort azi… că dacă mai trăia cine cine ce sofisme – imbecilitați de tip: cultura de cultură e doar pe foaia de foaie – ar mai fi răspândit snobilor sectanți, tâmpenii la care majoritatea avizilor noștri de cultură/orgasmici Gaudeamus se închină necugetat răsfoind Dilema Veche (de parcă Kant n-ar putea fi citit la fel de bine pe Android/IPhone).
Or, dacă intelectualii considerați a fi de frunte respiră sofisme peste sofisme, atunci nici lumea de zi cu zi nu are cum să fie mai ok. Căci ei dau tonul. E firesc să-l dea, dacă-s intelectuali. Problema e impostura. Sau lașitatea.
Și n-a fost niciodată mai ok. În România, pe șosele, se moare cotidian comparativ cu dramele din războaiele contemporane.
Sunt acum luptător din tastatură care-și câștigă banala zi de mâine pe urma LoL. Consolarea mare ar fi că și pe Kirito l-a iubit Asuna lui, nu mai zic de îndrăgosteala surorii Suguha sau de îndrăgosteala Schetei de băiatul ăla care Code Error 871 pentru că nu se mai putea cu Articolul, Volumul, Adunarea Comitetului. Dar totuși am refuzat să îmi iau carnet de conducere.
Deși, evident, din moment ce League of Legends e parte aproape vitală din viața mea, reacțiile mele ar fi fost (mai) potrivite și acțiunii șofatului. Doar că, în LoL, mai înjur câteodată, de toți morții chiar, colegii de echipă care nu țin pasul – fie că am dreptate sau nu. Deci, sunt și destul de impulsiv. Or și de asta am refuzat să-mi iau carnet de conducere.
Pe de altă parte, alții, cu limite similare sau pur și simplu mai stângaci, nici nu mai contează din moment ce ar fi fost oricum foarte predispuși să provoace tragedii, țin morțiș să își ia carnet de conducere, ba chiar să și conducă.
Și revin la declarația surorii fostei mele foarte apropiate amice care, deși ancorată solid în activitatea asistenței noastre sociale, deci prin excelență a siguranței naționale, plină, evident, de diplome educaționale, că altfel n-ar fi ocupat poziția cu pricina, îmi mărturisea: nu am cum să mai dau cu ochii de prietenii mei dacă n-am carnet de conducere.
Fata era dusă prin școală. Ba mai mult, era o prezență constantă prin biserici, deci și o tipă ce se presupunea că ține foarte tare cont și de etica lui Hristos.
Și totuși, niciun moment n-a luat autentic în calcul lumea din jur când pur și simplu s-a dus să-și ia carnetul de conducere.
Că ea ar fi fost abilă-n domeniul șofatului sau nu e neimportant. Important e că abrutizarea a devenit normă în România zilei de azi, o Românie ce se presupune că e foarte desprinsă de nenorocitul bolșevism închistat – cu scările de valori date peste cap.
Ok, eu unul chiar si așa mă îndrăgostisem clandestin de ea – deși nu avea vreun merit pentru zâmbetul și picioarele minunate. Dar, din nou, să nu dramatizăm.
Ce vreau acum să spun e că dramele de pe șoselele noastre, repet, comparativ cu cifrele tragice din războaiele moderne, deci evident de luat în seamă, dincolo de infrastructura absolut negândită, e legată ombilical de nivelul educației autentice.
Frumoasa noastră fată, deși educată – potrivit Articolului, Volumului, Paragrafului, Adunării Comitetului – încât încă de acum 10 ani își înșirase pe pereți diplomele, licențele, masteratele și doctoratele precum aș vrea eu acum să-mi înșir pe pereții camerei poze cu Alexandra și Georgiana din Lupeni, Alexia din Sibiu ori Erza Scarlet, Hinata, Sakura, Nezuko etc., nu și-a pus o secundă problema: dar oare nu fac mai rău?.
Sunt în stare? Am stofă pentru așa ceva (șofatul)?
Văd bine, gândesc lucid, am reflexele potrivite etc.?
Nu.
Pentru ea așa-zișii prieteni erau borna.
Care prieteni, dacă ar fi fost atât de prieteni, cu siguranță ar fi iubit-o și dacă n-ar fi știut nici să asambleze un KIT din Kinder.
Cam cum e unul dintre amicii mei de la Sky Sound Radio. Unul dintre cei trei amici pe care încă îi mai am prin dictatura asta nemeritocratică. Șofer de excepție. N-are grețuri să mă întrebe, de vreo 20 de ani încoace, ce dracului mai fac. Deși tot n-am carnet de conducere. Simplu agronom lol, nu asistent social cu pretenții declarate întru siguranță națională.
Acum câteva zile s-a dat sentința-n cazul șoferului de 19 ani care a ucis alți trei tineri anul trecut pe străzile din Alba.
5 ani cu executare. Părinții victimelor au turbat de nervi!
Prea puțin, zic amărâții.
Eu unul, dacă aș fi fost judecător, aș fi dat însă cam tot atât… în ideea că nici nu se poate lăsa complet nepedepsită negândirea.
Dar diferența dintre treaba aia din Mamaia și cazul de față e că băiatul a recunoscut tot. Nici n-a fugit de la locul accidentului (deși nici fugitul nu denotă neapărat răutate). A mărturisit cât a băut, ce era în mintea sa și.. a încercat să-și ceară iertare.
Părinții sunt îndreptățiți parțial să simtă furia invocată. Doar că nu știu cât de multă dreptate ar fi făcut închiderea pe veci a criminalului cu pricina, aspirația părinților victimelor de aici.
Pentru că poate și băiatul ăla și-a luat carnetul ca doar să dea bine-n jur: mersul societății noastre în general: facem chestii doar ca să dăm bine.
Chestie de educație. Care educație, dacă-i sănătoasă, vine la pachet cu empatia, deci și cu conștientizarea propriilor limite.
De altfel, mucosului în cauză i s-a dat acces la volan de mult mai sus, anume de la instituțiile de siguranță națională (poliție, medici de familie, psihopupu pompos etc.). Or, când ai foarte tare grija de mâine, cum e-n neoliberalism, dai acea undă verde cât să justifice, potrivit Articolului, Paragrafului, Adunării Comitetului, remunerația – altfel mori de foame, la propriu (democrație îi mai zice).
O fac și toate facultățile noastre. Zic ele: dacă nu acordăm diplome, ni se taie macaroana. Ne sună băncile de ne-am dori să ne sune Vasile Cămătaru cu leii.
O făcea și superba mea potențial cumnată lol. Care era învățătoare. Și deși se chinuia să bețișoare și bastonașe, că poate de-aia, din abnegație ei încă idealistă dincolo de Articolul…, de altfel pe un salariu absolut mizer, tastez acum, tot trecea și deci promova pe bandă rulantă… că altfel școala nu mai primește fonduri, iar ea nu-și mai poate plăti chiria apocaliptică.
Părinții ălora din Alba nu cred că și-au setat țintele potrivite. Căci pe tinerii ăia i-a ucis în primul rând educația noastră heirupistă, una bazată doar pe Volumul, Articolul, Adunarea Comitetului, nicidecum pe imaginativ, sentiment ce ridică automat problema empatiei.
Așadar, limita aia de 5 ani pe care au stabilit-o judecătorii mie mi se pare că e foarte rezonabilă având în vedere contextul Lockheed Martin.
Miștoaca învățătoare pupa icoane ori de câte ori putea. Eu tot încă visez doar s-o țin un pic în brațe lol… doar că n-am carnet de conducere. Oricum, mie mi se pare că ea nu le prea pupa și pe Alexandra, Georgiana și Alexia. Și nu știu nici cât de abilă a fost, este și poate încă mai e în mascarea gregarismului. Nu știu cât de mult a reușit să evite insuflarea, la oră, manierismului. Cert e că, statistic vorbind, tinerii noștri care-și aparțin aleg din ce în ce mai des să plece.
un gând muzical 