O carte muzicală. Corpus vast, acest album dovedește fezabilitatea expresiei cinesonore de factură (j)pop culture. Are mult din ce a însemnat The Velvet Underground & Nico.
Disc conceptual înscris pe axa estrade, librete, spectacole de revistă, Märchen sintetizează spiritul animat japonez (analogii libere, asociații inventive, afabulații deviaționiste), fiind notabil pe teritoriul scenografiei cantabile. Nu putem vorbi despre avangardism, însă cred că reformularea analitică – păstrând luciditatea fondului – dă seama fericirii venite dinspre belșugul istoric.
Pentru realizarea îndrăznețului Basm (în germană, limba complementară folosită acum pentru un amplificat efect plumbuit, Marchen s-ar traduce astfel) Revo își ia ca puncte de reper sălbăticia medievală, scrierile Fraților Grimm, ogivalul său anterior, asprimea teutonică și, de ce să n-o recunoaștem?, mediul înconjurător cotidian. Îndrăznesc să spun că Scena Vendentei ca expunere a abrutizării, miza principală, se vrea, înainte de orice aluzie, o privire sinceră în propriul suflet.
Katty Horror (o blogăriță vizitată pe felia ei, cam teribilistă, dar oricum mult mai trează decât majoritatea internautelor) evidenția recâștigarea Fraților Grimm din marketing Disney. Accentul pus pe atroce, la care se adaugă disputa impuls vs. rațiune, readuce fantasmagoric tema urii/suferinței ciclice propusă pe celelalte albume SH. Contopirea semnificațiilor Elysion, Moira și Roman cu substanța Hansel și Gretel, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada sau Barbă Albastră, având drept epigraf cele șapte păcate capitale (mândria, avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, lenea și mânia), oglindește Viața în moduri fabuloase, ca să cităm intuiția călinesciană. Iar onomatopeele lugubre fac din metalul extrem un simplu joc de seară.
Și apropo de numere magice, trebuie menționat că întreaga construcție se învârte în jurul lui 7. Șapte păcate capitale, șapte povești tragice, șapte victime. Ca atare, devine interesantă simetria denumirii pieselor prin care se obține forma unei biserici. Fiindcă numărul 7, în creștinism, simbolizează liniștea, milostivirea și pacea. De altfel, opera de față este o pendulare genuină între bine și rău unde analele, religia sau literatura sunt numai și numai instrumente, nu propagandă/gratuitate.
La ambițioasele foi cică au contribuit fix 107 artiști. Semnalez doar două nume: Marty Friedman, chitarist care a luat parte la cele mai reușite faze Megadeth, pezență notabilă ce vorbește de la sine despre valabilitatea unor maniere încă privite cu oarecare exotism, și Joelle Strother, cantautoare americano-japoneză cu o voce într-adevăr ruptă din Rai. Voi reveni asupra atributelor ei.
1 Yoiyami no Uta – 宵闇の唄 – The Song of Dusk
Hit symph-prog subtil acronic.
Utilizarea unei Vocaloide (glas sintetic, imprimat 100% computerizat) pe post de zgâtie-Iago și efectul „de telefon” (=de pe fundul puțului… din mormânt… din granițe existențiale) al melancoliei revoltate masculine, în condițiile lotului numeros amintit, apropie vremuri aparent disparate – sentimentul nodal e același indiferent de epocă. Or, pe instigatoarea păpușă Chucky o cheamă Elise. Iar piesa tragică inserează atât bagatela Für Elise, cât și grandiosul final din Oda Bucuriei; exordiu completat prin intercalarea pasajelor de metal extrem. În nicio clipă nu răzbat falsificări. Repartizare simpatetică, fiecare secțiune, nouă ori parafrazată, face întregul fluid.
Ca un exercițiu de imaginație forțat și contrazis de restul albumului, Simina din Domnișoara Christina sau anumite personaje din romanele lui Emily Bronte îmi par chiar mai însuflețite decât erau pe Elysion. Având în vedere senzualitatea și sadismul infantil, e posibil ca alegerea lui Revo de a nu folosi acum un copil real (cum consecvent urmează) să fi fost și o mică măsură de precauție. Știm cât a pătimit Eliade din cauza sexualității eroinelor sale juvenile…
Sau Elise întruchipează toată gingășia decadentă, dinadins de undeva din exterior? E ”crepuscul” sinonim ”mecatronică”? Revo are mereu stilul său clar-obscur…
Concomitent melodică și psihedelică, retorica anime seduce demonic (sensul elen al termenului). Pot apărea justificat câteva critici (sau dimpotrivă!) Kamelot ori King Diamond.
2 Kakei no Majo – 火刑の魔女 – The Witch at the Stake
De aici intrăm în domesticul marca Revo. Un Revo evident specializat. Avem de-a face cu un caz de inspirație prin experimente.
Piesă (de teatru) ce jonglează între folk, muzică de film, efecte dramatice, vals, blues și rock. Sonorități aranjate conform narațiunii. O poveste diacronică – acuzațiile aduse evreilor în Europa Medievală, drama unui copil sărman (fericit în mizeria sa că poate fi alături de mamă), sfârșit trădat de propriul părinte, cercul urii alimentat de voracitate.
Niște indivizi cu ochii în patru s-au grăbit să extragă doze de antisemitism din această compoziție. E drept, fusese Abramovichul Moirei, Revo urma să se asocieze cu litigiosul Attack on Titan (Linked Horizon, celălalt proiect al său), dar atenți la formă, vigilenții scapă fondul. Esența, anume dezbrăcarea lăcomiei, transcende ignoranța (obiceiul de a citi rânduri pe sărite). Laitmotiv similar, crimele odioase (acum gașca fetița rănită-Hansel-Gretel-Elise-Märchen von Friedhof, daimonul albumului).
03 Kuroki Okami No Yado – 黒き女将の宿 – The Dark Landlady’s Inn
Inspirată din culegerea obscură strânsă de și mai absconsul autor britanic Ernest McKeag (scriitor bizar de la începutul secolului al XX-lea), piesa continuă abordarea ecranizatoare precedentă, însă heterotrof.
Victimă a războiului (probabil a cruciadelor), o altă fetiță, orfană, ajunge sclava unei demente patroane de han (în interpretarea actorului Jimang, singura constantă în catalogul Sound Horizon; și singura dată când stilul său strident mi se pare că se potrivește sound-ului insolit) care nu reușește pe parcursul vieții să-și gestioneze neajunsurile native, ajungând mare bucătăreasă și devoratoare de ficați umani. Glanda micuței nefericite bineînțeles că nu scapă de tigaie. Și, bineînțeles, nici canibala nu scapă de Răzbunare. Ritmul circar (războiul = ridicol prin excelență) acompaniat de un cor de copii, pe ideea că nimic nu e mai cumplit decât insurecția virgină, sau întrerupt de ambientalul demiurgic aduce în discuție o apocaliptică replică dată de… să zicem copiii din Yemen.
04 Garasu No Hitsugi De Nemuru Himegimi – 硝子の棺で眠る姫君 – The Girl That Sleeps in the Coffin of Glass
Porțiunea rezervată delicatei Albă ca Zăpada mi-a reamintit glumița aia care deforma candoarea sub apucăturile grupului lăturalnic de pitici găsit brusc față-n față cu o frumoasă vulnerabilă. Probabil încă circulă prin anturajele ascultătorilor înrăiți de hip-hop. Nedorind să marșăm pe pudism, mai important de zis e că etapele itinerarului sunt susținute de anexe fonice corespunzătoare. Cronologic: romanță, jazz-raeggae, metal, puțin dixie. Plus horror OST, căci neprihănita aici nu uită și nu iartă.
05 Sei To Shi Wo Wakatsu Kyoukai No Furuido – 生と死を別つ境界の古井戸 – The Old and Unused Well of the Boundary That Separates Life and Death
Pe structură hard rock & jpop, o combinație uzitată și foarte populară în Japonia. Organic, apare și bătrânul rock’n’roll. Căldura genului surprinde în contextul talionului Mamei Holle.
06 Bara No Tou De Nemuru Himegimi – 薔薇の塔で眠る姫君 – The Girl That Sleeps in the Tower of Roses
Schimbările de tonalități și jocul musical definesc trăsăturile proiectului. Deși minuțios asamblat, tabloul general ascunde cumva muzica sub desfășurarea acțiunii. Așadar, exegeza Frumoasa din Pădurea Adormită are dublă valoare subtilă.
07 Aoki Hakushaku no Shiro – 青き伯爵の城 – The Blue Marquis’ Castle
Oarecum metodic (pricini ce țin de apelul la autoritate din tehnica argumentării), acum e momentul lui Marty Friedman (piesa a șaptea, ha!). Chitara sa stă fără probleme alături de reușitele de pe Rust in Peace sau Countdown to Extiction. Maniera din discurile menționate e ca peștele-n apă într-o melodie omucidă de poliritmie metal.
08 Takkei no Seijo – 磔刑の聖女 – The Crucified Saint
Apogeul e și unul dintre cele mai fermecătore episode din discografia SH. Recomand o pauză, recapitulând Nemesisul.
Apoi să facem cunoștință cu fata care din pură dragoste pentru März von Ludowing (renăscut întru damnație ca Märchen von Friedhof) refuză ritualicul revanșard, deși execuția ei se baza pe cele mai abjecte culpabilizări. Să facem cunoștință cu Sfânta Solicitous, Die heilige Frau Kümmernis la Frații Grimm.
Mântuitoarea, adaptată Elisabeth von Wettin, este măreția feminină pe tulpina Fecioara Maria – Ioana d’Arc. Un #rezist, doar că sincer. Iar Revo nu putea găsi o interpretă mai angelică decât Joelle Strother – seraficul nu exprimă nimic paranormal, ci splendoarea ființei fragile totodată puternice (Născătoarea). Și chiar mai mult: este glagore. Vorbele Elisei devin monolog surd…
Mărturisesc că fragmentul 04-final se află într-un personal top 10 lacrimogen. Șablon(istic), dar totuși încântător. Cum e și sacrificiul celestei Elizabeth Liones din Nanatsu no Taizai (The Seven Deadly Sins de Nakaba Suzuki), personaj foarte probabil croit după modelul remarcat mai sus.
09 Gyoukou no Uta – 暁光の唄 – The Song of Dawn
Volumul se încheie cu o reverie. Fiind cam frivol edifiant, prefer antecedentul ca epilog.
Sound Horizon a învățat mult din probe. Naturalețea prin care se redă un limbaj umflat în alte circumstanțe este ceva demn de luat în seamă. Migala combinată cu o anumită detașare indică Marchen drept o enciclopedie ce se poate transpune atât într-o carte de colorat, cât și într-un manual universitar.
Aishite’ru wa, Meru! Kore de watashi-tachi zutto zuuttoo issho ne! – Elise
von Wettin… demo von Sachsen.. demo nai wa, watashi wa Elisabeth
tada kimi dake o Aishita
tada no… Elisabeth…
un gând muzical 