Publicația The Prog Mind descria ultimul album al tinerilor austrieci ca fiind un ornament șaptezecist. Comparativ (n.p.), în România e maculatură de la Post Scriptum (1981!!) încoace – cu un mic paravan Yestardays.
Formația Mindspeak s-a înființat undeva prin 2009-2010, la Viena, atunci când membrii erau studenți. Zece ani mai târziu, deși niciunul tot nu împlinise 30 de ani, se lansează Eclipse Chaser, cel de-al doilea album de studio, un disc care oferă o călătorie spațială cu totul deosebită, act pe bună dreptate așezat de către presa de specalitate alături de nume ca Pink Floyd, Emerson, Laker & Palmer sau, mai ales, Rush (adaug King Crimson, Eloy și Renaissance). Alături! Căci complementaritatea e admirabilă. Domină un sentiment de prospețime, de teleportare, înaintea oricăror discuții de catehiză. Cu alte cuvinte, anacronismul e condescendent.
Viktoria Simon-Lukic (voce), Christoph Kasparovsky (pian, clape), Alex Clement (chitară), Gabriel Lahrmann (tobe), Simon Nagy (bass), plus invitații Olivia Baniqued (flaut), Thomas Korner (saxofon), corul bisericesc Weinhaus, propun un foarte prietenos jazz-rock cu discrete adaosuri simfonice. Sonorități gradate, nu le-aș numit tocmai melodice (termenul tinde să aibă un caracter simplist), însă cu siguranță armonioase. Lăsând la o parte descrierile tehnologice, mai importante sunt priceperea artiștilor și perierghia siderală. Cuantificarea fiecărei idei mă face să-mi doresc și eu ca orice meloman (și nu numai), din orice zonă stilistică, să asculte albumul de față. Revenind la periodicul The Prog Mind, cronica menționată conchide pe bună dreptate implorator: ” please, for the love of all things sacred, give Mindspeak a try ” . Nici că se putea o evocare mai la obiect.
Atmosfera intimă, de club, lasă impresia unei misive difuzate de la bordul micuței nave cosmice care e lumea noastră în nesfârșitul univers. Până la proba contrarie, prevalează sentimentul de unicitate al gândului în formidabila răceală (fabulos sistem, însă totuși rece). Și am convigerea că vocea Viktoriei, cu toate că nu se ridică la nivelul colegilor ei, a fost intenționat aleasă datorită afectivității. Sigur nu trece testele portativului, dar are în timbru ceva atât de uman încât nu știu dacă o interpretă mai dotată s-ar fi potrivit cu sensibilitatea generală. Parcă-i țărăncuța simplă, necomplicată, pe al cărei tipar imaculat/onest/inteligent (nativ) și un pic sexy ne-am recomanda altor forme de viață, ștergând orice propășiri tromboniste
1. When Giants Cry
Joacă rolul unei cărți de vizită destinate prin natura ei publicului larg. Același rol pe care, de exemplu, l-a avut piesa Pull Me Under în catalogul Dream Theater (în special pe albumul Images and Words).
2. Tetrachrome
Compoziție lungă (aproape 18 minute) ce arată capacitatea muzicienilor de a elabora întreținând aerul cordial. Cu mici excepții redundante, piesa nu tracasează – din fericire, se feresc de așa-numitul experimental care a nenorocit numeroase găști prea inhibate de istorie. Încă o dată: vorbim despre niște băieți și fete, nu despre vreun titan progresist, care au avut nenorocul de a se naște după. Atât. Dibăcia e indiscutabilă, dar cu profesori sau idoli ai antramentului suntem și noi obișnuiți. Facultatea compunerii e remarcabilă.
3. The Human Element
Fascinație umanoidă divizată în șase capitole unde perspectiva antropomorfă spusă introspectiv atage în felul ei limpid. Nu se vizează teze de doctorat, conferințe astrofizice sau epatări inextricabile. Dar se evită și căderea în ridicolul astrologic. Imaginea ar fi: vietatea ridicată inteligent în două picioare care pe de-o parte se vede mică în fața milioanelor de întrebări puse de cosmos, pe de alta are conștiința propriei valori.
I. All We Know
Însumează reveria vreunui Imagine (John Lennon) combinată cu simțualismul vreunei Ploi în Luna lui Marte. În ritm poetic apare leitmotivul (refrenul).
II. Lift-Off
Captează atât entuziasmul plecării către neexplorat, cât și teama față de necunoscut. Cam generic pentru posibilitățile trupei.
III. Echoes of a Greater Mind
Asta e o piesă care amintește visceral de faptul că Soarele se va stinge cândva. Sigur, presupunând ca rasa umana va supraviețui până în acel moment, deci că va avea o tehnologie foarte avansată (cu deja multe răspunsuri esențiale obținute), piesa trece în categoria naivităților. Totuși, având în vedere computerocrația care își suflă chiar și-n prezent totalitarismul peste omenire (doar unii cu instrucție/acces), interesează optica majorității raportate la o schimbare colosală (veritabilă) de paradigmă. Chasing the eclipse, a second of our lives, changing paradigms, we’re mankind’s sacrifice. Țărăncuța…
IV. Starprism
Faza oarecum escatologică a privitului înapoi. Stelificare. În producția Dr. Stone, episodul 17, există o replică dintr-un dialog purtat între ultimii supraviețuitori ai rasei umane (o cântăreață și un astronaut) ce exprimă perfect aceeași angoasă ca-n piesa asta: „Mă simt înfrântă. Toată muzica pe care atâtea genii s-au stăduit s-o făurească… Mozart, The Beatles… gândul ca ea va dispărea… ” – Lillian Weinberg
Iar reacția plin de optimism a cosmonautului se modelează liric în pianul de pre-final. Încheierea lasa lucrurile în suspensie, întocmai precum impredictibilitatea melodramei elegiac – speranță din redactarea lui Riichiro Inagaki (climat caracteristic Pământului).
(…) We won’t give up even if the sky is falling down, even if the stars crush and burn the ground! We believe our voice will reach the Universe!
V. Orbit / Catch
Continuarea culantă – tânguită – a interludiului precedent.
VI. A Light From Home
Epilog tipic space prog. prin care Mindspeak se apropie de King Crimson – Moonchild.
În loc de concluzie vreau să citez un pasaj din cartea lui Ion Gagim (Omul în fața muzicii, De ce omul are nevoie de muzică?, p. 11) pe care îl am în fața ochilor atunci când ascult Mindspeak – Eclipse Chaser:
„Între sunetul (muzica) planetelor și sunetul (muzica) frunzelor și al ierbii – iată spațiul acustic în care își duce existența viața umană. Universul e un organism pulsatoriu, vibratoriu și deci sonor. Dar sonoritatea lui nu este haotică, ci este bine construită armonic. Încă Pitagora intuise acest lucru vorbind despre „muzica cerului”, iar fizica modernă îl demonstrează prin descoperirea unor relații „muzicale” între aștri cerești. Orice vibrație-mișcare produce energie. Sunetul muzical din energia mecanică devine energie sonor-senzitivă, psihică, spirituală. E o metamorfoză cu care ne-am obișnuit și la care privim liniștiți, dar care este uluitoare dacă insiști să pătrunzi în tainele ei.”
Touch me, always try to even out the waves
I’m slumbering wide awake
un gând muzical 
Hi greatt reading your post
ApreciazăApreciază