Industriei muzicale japoneze din prezent pare să nu-i pese de dogme. Senzația mea e că acolo se pleacă frecvent de la gând, nu de la gen. Dacă o idee i se zugrăvește autorului în te miri ce osmoză, atunci fie. Prea puțin există supunere față de legile (moderne) compoziției – poate nu întamplător și scriitorii niponi sunt impetuoși când vine vorba de cenzura, corectitudinea politică și îngrădirea libertății artistice din spațiul social media (Haruki Murakami un elocvent militant). Iar Moira, Destinul lui Revo foarte divers în ambiții, intră în categoria dezinhibițiilor coerente.
Febrilitatea evocă întrucâtva Timonul lui Shakespeare. Datini grecești, atavism latin, folclor rusesc (via evrei bogați), baroc, armonii vocale feminine, gotice congestii vitezomane, MTV, pajiști, tenebre, melopee, bombastic, ironic, sever: un risc deloc original, întrepătrunderi deja testate, dar autonome, reciclate fără a demonetiza. Remestecând Iliada prin remestecarea descoperirilor lui Heinrich Schliemann, arheolog german ale cărui săpături dinamitate de la mijlocul secolului al 19-lea puneau scrierile homeriene într-o lumină diferită, compusul nostru implex are calitatea liberului-arbitru, dincolo de orice slăbiciuni.
Pe stilul fundamental sau pe subgenuri n-are rost să batem monedă. Sunt aceleași numeroase procedee marca Revo, coagulate ca teatru art rock deschis publicului. Particular, tautologia ar fi de întărit. Și mă refer la variațiile pe o temă-cheie ce salvează partitura atemporală de limitele intervalului pe care totuși îl are CD-ul postmodern, captarea perpetuă prin trucul iterației. Bineînțeles, versurile joacă un rol extrem de important în asimilarea polilor sonori eterogeni.
Formula păstrează referințele din Roman, adăugându-se câteva soprane și mezzo-soprane ce transmit infinit mai multă emoție decât toate omoloagele pompoase din trupe cu firmă, orchestra Gen Ittetsu Strings, voci masculine pescuite din niște backstreetboy-și locali, galvanizați și metamorfozați, plus diverși invitați speciali precum flautistul Ryo Sakagami, profesor de muzică și autor de cărți didactice, ori Watanabe Fire, probabil excepționalul saxofonist Sadao Watanabe, unul dintre instrumentiștii de căpătâi ai muzicii nipone contemporane (supranumit The Godfather of japanese jazz).
Fatalitate sau nu, Moira a fost primul album care m-a făcut să cred că în Japonia curentă Yua Mikami chiar poate ajunge prim-ministru. Noua țară a tuturor posibilităților, balans aproape metafizic între tradițional și up-to-date, creștinism trântit peste budism sau shintoism, Yakuza peste etica Arcului, Bushido diluat în importuri Disney, aripi umane revoltate împotriva disciplinei robotizate… determinarea rămâne studiu de caz. Însă predictibilitatea prozaică sigur nu e religie.
Gei no nai tada no porne to wa chigau wa
(…)
“Fate is cruel, but do not fear her. For Moira surely will not smile on those who do not fight.”(Revo)
(…)
Hades ksifos Eleuseus
Ho ton fobos se Thanatos
Monos lykos Eleuseus
Forte Hellenes gia Thanatos
un gând muzical 