Vorba regizorului Vlad Mugur, Revo pare să știe că legile teatrului nu pot fi sfidate decât cunoscându-le.
Mai teluric decât precedenta operetă, al doilea musical conceptualizat este, prin ochii simbolismului (francez), o apropiere de normele europene și americane. Factorul laborator nipon devine acum universal: apare familiara grilă ideologică crossover.
Proximitatea sunetului apusean nuanțează, într-o semnificativă adresabilitate geografică, ideea plecată din Elysion. Totuși, didascalia și amprenta j-pop (nu-i vorba, la rândul ei de inspirație britanică) sunt acolo. Arheologia muzicală acum nu-i strecurată japonismului mainstream, ci invers. Descris simplist pe majoritatea site-urilor specializate drept symph metal ori metal opera, Roman augmentează Nightwish, Eluveitie ori Rhapsody la mod shonen/shojo cu reflexia-plus prog. de rigoare.
Dar oportunismul polifonic nu e tot. Moartea prematură, maledicția alcoolului, setea avidă de îmbogățire, abandonul infantil sau drama unei fetițe oarbe fac din armonia savantlâcă o expresivitate ce depășește clișeele genului. Aici trebuie să subliniem renunțarea la obișnuita japgleză în favoarea combinației limbii native a artiștilor cu franceza, trimitere către spleen-ul care l-a influențat și pe Bacovia. Datorită întrebării repetate în fiecare piesă (soko ni Roman wa aru no kashira? – oare povestea poate fi descoperită acolo, într-o traducere aproximativă), albumul vrea, ca o retorică accentuantă de magia epilogului suspendat, să sensibilizeze abjectul imanent existenței.
Pe scurt, cadrul non-poetic, crâncen, are ca esență decesul prenatal: drama o împinge pe mama fătului mort la un gest iconic, anume îngroparea nenăscutului alături de două păpuși care să-i aline singurătatea. Spiritul copilului dă viață inertelor figurine, construindu-se puntea de legătură dintre ce-este și ce-ar-fi-putut-să-fie. Violette și Hortense, numele marionetelor, se substituie omului și pornesc într-o călătorie de aflare. Iar ce scrutează ele sugerează un soi de… mai bine că n-ai trăit ca să vezi cum e rasa umană.
Cu toate astea, nu cred că Roman respiră abdicare. Cum nici simboliștii nu cred că erau stăpâniți de mizantropie fadă. Societatea terestră poate fi considerată sordidă pe bune dreptate, dar constatarea și atât e drumul către nicăieri. Melodicitatea lui Revo, pe care altădată aș fi pus-o doar pe seama dorinței de aliniere joint-venture (și, ar zice fie snobii, fie intelectualii feroce, pe seama unei comodități compoziționale), analogă muzicalității simboliștilor, îmi pare mai degrabă un manifest împotriva resemnării. Pentru că și expunerea fără ocolișuri a obiceiurilor proaste poate avea caracter educativ. Ușor candid, dar totuși formativ. Găsesc o formă cristalină de progres în rațiunea actului lor artistic.
Renunțarea la vocea lui Aramary, de unde, așa cum avea să ne arate parcursul ei, Revo scosese tot untul pe Elysion (deci o eventuală continuare, probabil, n-ar fi însemnat altceva decâț redundanță), lărgește orizonturile scenetei. O serie de vocaliști și vocaliste iau locul fostului compendiu. Printre aceștia le remarc pe minunata Kaori Oda a cărei potență parcă stomacală (aș zice că își fructifică nu doar întreg sistemul respirator, ci și aparatul digestiv atunci când e pe scenă), păstrând proporțiile, îmi născocește o fluctuație Koko Taylor – Mariska Veres, pe soprana Remi Tanaka și pe Yuuki Yoshida. Iar Revo însuși consideră (inspirat) că e potrivit să joace rolul neclintitului-visător. De asemenea, instrumentiștii excelentei Gerard, trupă de progressive rock activă încă de la mijlocul anilor ’80, contribuie la legarea mixturii propuse.
Episoadele foarte reușite alternează cu cele monotone, per total fiind un disc ce transmite o impresie relativ antagonică, întocmai precum evenimentele din Miezaru Ude. Oferta vocală bogată i-a dat prilejul lui Revo să varieze. Uneori a găsit cheia sugestiei, alteori s-a încâlcit. Ciudat este că părțile pozitive sunt foarte clar delimitate de cele obosite. Mai exact, prima parte a albumului (piesele 1-6) oferă atrăgătorare sonorități conjugate, în timp ce finalul (piesele 7-11) e alcătuit doar din compoziții lente care nu rup gura târgului, nici nu indică amplasarea lor succesivă sub calcule artistice intenționate – afară de opintirea în leitmotivului jalnic ca dependență ritimică… și de niscaiva doleanțe comerciale.
Cultura opacității, foarte dragă nouă, nu mai reglementează o mișcare japoneză oricum avântată printre paradoxuri. Roman e martor. Așa ceva rar se aude și vede azi, culmea, tocmai în casele izvoarelor. Ei, niponii, pur și simplu nu mai țin cont de schelete circumscrise. Muzicieni, case de discuri și public ies degajat din prejudecata genului X sau din erezia împrumutării stilului Y, chiar dacă asta ar leza experții structurilor. De unde și explicația actualei atractivități a unor mesaje aparent epuizate.
C’est Mademoiselle Violette qui est dans le bras droit…
et
C’est Mademoiselle Hortensia qui est dans le bras gauche…
un gând muzical 