Aspecte de teatru radiofonic, cultura (j)pop, rusticul și clasicul antrenează acest prim album important gândit de Yasuo Kamanaka. Relaționând moșteniri religioase, certitudini laice, cutume și modernism, debutul proiectului în discuție se constituie printr-o operă rock excentrică.
Sound Horizon vine din Japonia, a luat ființă la începutul anilor 2000, și este o versiune mai colorată a titulaturii germane Lacrimosa, în sensul că toate pretențiile artistice pleacă de la viziunea unui singur om, anume Revo (pe numele adevărat mai sus amintit), chitarist, compozitor, textier care, pe lângă dorința de reconciliere (art)rock – muzică clasică, apelează și la rulada industriei Idol nipone. Astfel, Elysion preia recurențe de tip Queen, adaptându-le ieșirii curajoase (sau teribiliste) din cadre – atitudine specifică sonorităților locale recente.
Din punct de vedere muzical, avem un disc ce propune erudiție trasă prin accesibil, amalgam înfățișat sub forma sprijinului pentru decorul liric. Elemente computerizate, sintetizatoare, pregnanță mercatilă ori faze chiar metal se împletesc cu rădăcini clasice, folk și jazz, totul acoperit cu un parfum gothic. Rezultă o scenă deloc cacofonică, ci încadrată, dintr-un unghi kayokyoku, în permisiva familie progressive, deși nu ritmurile variază frenetic, ci jocul regizoral. Iar ce separă materialul (pe toate palierele – FM, comercial, intelectual) apărut sub egida Bellwood Records (casă de discuri șaptezecistă, responsabilă în mare măsură pentru perpetuarea influențelor blues-istice occidentale în spațiul japonez) are ca punct de referință sentimentul spectacolelor de operă adaptate contemporaneității inspirate de așa-numita a noua artă (fenomenul anime).
Grație solistei vocale Aramary (Arai Mariko) aflată în centrul universului dramaturgic (din nou, bagheta lui Tilo Wolf, anume titru Anne Nurmi) demersul își găsește seva scenică. La calitățile ei de mezzo-soprană se adaugă un factor captivant, anume abilitatea de a interpreta circumstanțele în funcție de vârsta personajelor. Acum poate suna precum o fetiță, iar în următoarea secundă să joace cu ușurință rolul unei femei bătrâne. Alături de efortul acestei interprete despre care nu prea s-a mai știut mare lucru de la colaborarea ei cu Revo încoace (Elysion fiind și singura ei apariție notabilă în public), regăsim un grup de muzicieni proveniți din orchestrele profesioniste japoneze (lista completă poate fi văzută aici).
Oarecum conceptual (nu există fir determinat), albumul se leagănă între Ἠλύσιον πεδίον, tărâm parabolic pentru filosofia Greciei Antice, povestea primilor oameni din Biblia creștină și starea de fapt a omenirii. Având un mesaj destul de escamotat, de unde și multitudinea veritabilelor exegeze apărute pe marginea versurile discutate, certă e atât perspectiva condiției umane sub formă sinistră (lamentare, decadență, efemeritate, imoralitate), cât și ca elogiu adus vieții înseși (cu toate neajunsurile ei). Prin urmare, retorismul capătă luciditate. Paravanul acesta încifrat nu mi se pare a fi altceva decât calcul rece – prezumtivul antagonism bine/rău ca ontologie; și mă gândesc că, adiacent binecunoscutei literaturi universale, Regele moare (în special secvența Pieții) e un corespondent potrivit. Oricum, interpretările sunt libere, probabil fără vreun mare pericol trivial (o traducere foarte muncită din japoneză în engleză poate fi consultată aici).
Stil propriu, sound aparte, manieră cinematografică, recuperare, apoteoză: iată ce vrea acuarelistul Revo. Dincolo de Simina lui Eliade la care s-ar putea gândi feciorelnicii, dincolo de cvintetul funest parcă extras din niște laboratoare aritmometrice ale stiinței cogniției ce ar putea leza dualiștii, dincolo de o senzație-naivă strict raportată la istoria muzicii și acceptând particularitățile unui spațiu ca fapt dat (puține relatări ale occidentalilor care au vizitat Japonia ignoră îndrăzneala vestimentară a foarte tinerelor fete sau plasticitatea generală, deh… americănizare întru tot), Elysion e o schiță (Revo avea mai târziu să scrie romane) muzicală petulantă, așa cum încă nu s-a încercat prin alte locații cel puțin la fel de libere, dar totuși incapabile să-și depășească statutul de epigon.
Case Number 12
Love wishing to the „Ark”
un gând muzical 