Intrarea în capitalismul neoliberal a fost pentru destui dintre românii care s-au născut la sfârșitul anilor 80/începutul anilor 90 o perioadă marcată de cele câteva emisiuni optintit luate, preluate sau reciclate fie din era anterioară, fie din ce se putea obține ieftin de afară. Întâmplarea a făcut ca spre finalul mileniului al II-lea, copiii din preajma hamletizărilor autohtone să descopere aproape paralel dezvoltarea unei industrii sociale încă și mai paralele standardelor mondene: animația japoneză. Iar dacă dăm o simplă căutare nostalgică pe Google, vom găsi aceleași titluri rememorate cu suspin. Printre ele, Sailor Moon.
Sailor Moon nu a fost vreo revoluție în materie de emancipare desenată, numeroase alte producții grave fiind făcute în Japonia Războiului Rece. Însă a contribuit foarte mult la expansiunea celei de-a 9-a arte, totodată deschizând orizonturi cu precădere în fostul bloc comunist.
Pentru niponi, născocirea s-a pliat perfect pe apucăturile locale: fetele (foarte tinere) cu picioare (foarte) lungi (Japonia a rămas a doua cea mai largă industrie pornografică; Tentacle Porn al doilea cel mai popular export după sushi), multă culoare, totul suprapus peste disciplina și simțul particular al onoarei care-i caracterizează, la care s-a adăugat tulburarea inegalităților dintre sexe, beteșug încă foarte activ în societatea japoneză.
Probabil tot coloritul ne-a atras pe noi și pe alți consemnați direct de climatul blocurilor gri. Îmi amintesc că după ce veneam de la joaca dintre mirosul gazelor lacrimogene de la Piața Victoriei/clădirile mohorâte cu ale lor urme de gloanțe/regulamentarele neveste de securiști (după vorbă, după port) și dădeam la TV de machiajul eroinelor îmbrăcate care mai de care mai pigmentat, mă simțeam tare bizar, confuz că fac concomitent parte din două lumi total diferite. Aveam nici 10 ani. Timpul a trecut și sentimentul bipolar, ca român ce trăiește în România (de data asta al internetului liber), s-a intensificat. Dar să nu dramatizăm.
Și să revenim la muzică.
Sailor Moon a venit la pachet cu niște melodii de copertă care au rămas la fel de vii în memorie precum a făcut-o serialul însuși. De exemplu, Evgenia Medvedeva, marea campioană – imi vine să spun: firesc – rusă la patinaj artistic, sportivă despre care s-a zis că este sinonimul Nadiei Comăneci pe felia sa, a cucerit (cel puțin) Eurasia mai ales datorită coregrafiei bazate pe faimosul intro Moonlight Densetsu.
Prin urmare, refacerea anime-ului de dată recentă (Sailor Moon Crystal), adaptată ultimelor posibilități tehnologice, a adus cu sine o provocare dificilă: compunerea unor piese care să fie cel puțin la fel de marcante precum fusese catalogul precedent. Așa s-a ajuns la selectarea lui Revo pentru a îndeplini sarcina, compozitor ce dovedise în cadrul Sound Horizon că are un tupeu fantastic – chiar și-n lumea muzicală japoneză (una extrem de spumoasă – și (totuși) o coerență admirabilă în comasarea anumitor exprimări artistice în general considerate ca fiind adverse.
Din nou, mă feresc să folosesc cuvinte mari precum ”avangardism”. Dar eu unul n-am mai întâlnit asemenea năzbâtie, deși, credeți-mă, am ascultat la viața mea destul metal extrem și gothic; o năzbâtie care totuși n-a fost compusă de dragul șuchețeniei. Se poate și așa.
Single-ul Moon Pride (parte din albumul Hakkin no Yoake) este interpretat de către grupul vocal Idol Momoiro Clover Z, una dintre multele adunări (pre)fabricate japoneze similare Spice Girls. Doar că piesa asta, scoarța noului Sailor Moon, se află pe coordonate progressive!
Avem jazz, rock (metal), dulcegării roz… unde cireașa de pe tort e solo-ul de chitară al lui Marty Friedman. Dacă nici puștoaice jpop în fustă scurtă + TIP TOP MINITOP + gândire prog. + Megadeth = love nu sună măcar curios, atunci nu știu ce ar mai putea excita. Și totuși…
Totuși, nu cred că e vorba deloc de vreo întâmplare fistichie, nici de vreun capriciu urban. Cei care sunt familiarizați cu personajul Sailor Saturn vor înțelege perfect ce vreau să zic – bag mâna în foc că Marty a cunoscut-o pe fetița-care-aduce-Apocalipsa atunci când s-a alăturat proiectului de față. Unghiul interpretării mele poate ține prea mult cont de prejudecățile native. Căci imaginația nu e tocmai liberă prin locurile astea cenușii, iar prizonieratul se vede și în calitatea ori expresivitatea majorității artiștilor noștri.
Mândri că suntem români?
un gând muzical 