Scandal

Cred că foarte drăguțele fete de la Scandal reprezintă factorul determinant în ce avea să însemne drumul pe care bună parte din industria muzicală japoneză a ales să meargă în mileniul curent. Formată prin 2005, când tipele erau în liceu și cântau înflăcărate pe la gurile de metrou din Osaka, trupa de față poate clarifica neocolit retroacțiunea subgenului j-pop (japanese pop) vs. revoluția The Beatles.

De altfel, fetele noastre chiar au ajuns să fie poreclite Beatles de Japonia (exagerare evidentă, însă aura nu-i tocmai deplasată) – aș adăuga că există câteva similitudini (de miez) Rolling Stones. Și am impresia că nu doar datorită imaginii adolescentine rock`n`roll, rebeliunea unor școlărițe sexy punk în plin conservatorism nipon (=Beatlesul zglobiu inserat în industrializata Anglie), ci și ținând cont de așa-numita latură psihedelică ce a influențat faimosul grup britanic dezvoltat, în ciuda melodicității, într-o perioadă când rockul progresiv (muzica – mai – intelectuală) era la cote înalte, inclusiv de popularitate.

Spun asta pentru că, cel puțin pe primele trei albume (Best Scandal, Temptation Box și Baby Action), am numărat la Scandal vreo 17 subgenuri. Vorbesc serios. Halucinogenul lor nu vine atât din înclinația space prog. (deși au momente subtile), cât din nonconformismul genuin. Japonia încearcă altceva.

Iar credibilitatea, în sensul în care vreau eu să vorbesc, nu avea cum să vină dacă la mijloc era vreun Spice Girls. Găști pop în Japonia (adolescente vandabile) sunt cu nemiluita, încă din anii 80. Dar Scandal e o trupă formată din fete (mișto) care cântă (catchy) pe bune la instrumente. Muzicale. Live.

Totuși, problema autenticității apare atunci când privim desfășurătorul compozitorilor. Exceptând-o pe Tomomi Ogawa, basista care se implică uneori și-n efortul creator, nicio piesă n-a fost vreodată făcută 100% de ele.

Așadar: pre-fabricare. Parțial. Repet, gagicile știu foarte bine cu ce se mănâncă instrumentele. E suficient să ne uităm la un concert ca să concluzionăm, de exemplu, că mâna de om Rina Suzuki e un soi de Mike Terrana cu fustă scurtă. Bestie totală!

Doar că… antrenamentul și disciplina japoneze pot naște rezerve. Cel puțin raportându-ne la ideea de act artistic.

Pe de altă parte, și aici cred că ar trebui planeta să se concentreze, industria poppish japoneză vrea cu orice preț să exulte capacitatea omului de a-și imagina lucruri. Uneori o face ridicol, dar alteori ne aduce aminte de valoarea artiștilor pereni (destule animeuri trimit către filosofii și pictorii de seamă). Fie și dacă asta indică fals în acte. Tot e mai bine decât falsul absolut.

E un paradox greu explicabil când vine vorba de Japonia. Niponii continuă să dispere dacă te pozezi în ținută necuvioasă lângă florile de cireș…

Și atunci nouă, ascultătorilor, ce ne rămâne?

Păi cred că, în primul rând, opinia unor specialiști conform cărora Black Sabbath sau Led Zeppelin n-ar fi existat dacă Beatles (blues, apoi rock`n`roll) nu era. De unde și virtuala absență a atâtor subgenuri rock care ulterior au îmbogățit cultura universală sau care pur și simplu au mișcat spirite.

Aldious, Cyntia, Band-Maid ori Lovebites sunt doar patru nume care mi-au venit la repezeală, titulaturi ce nu cred că ar fi fost fără mama Scandal. Nu mai zic de Babymetal.

Și mai departe… belșugul opera rock de tip Sound Horizon (după mine numărul 1 în materie – imaginativă – momentan) ori cine-metalul simfonic local care de multe ori bagă-n buzunar demersul Rhapsody/euro-symph-power.

Ar mai fi multe lucruri de spus. De exemplu, detaliat de ce expansivii japonezi menționați au poleit tot tratamentul cu picioare interesante și zâmbete mortale. Plac, e imposibil să nu, iar nici măcar natura n-a făurit peisaje mai sublime decât picioarele estetice de fată, dar, la fel ca-n cazul discuției legate de verosimil (artistic), maniera stârnește și o oarecare reticență având în vedere că Japonia este al doilea debit pervertit din lume (online și stradal). Fete frumoase cântând rock/războindu-se cu tot răul din lume e un soi de fetish japonez pe care dificil îl etichetezi definitiv ca fiind progres (etic, spiritual, social etc.) sau libertinaj. Sfintele combatante sunt și reacție la starea de fapt feminină din Japonia (decadență subliniată în cifrele care spun că 3, chiar 4 din 5 japoneze se prostituează într-o formă sau alta – din plăcere sau obligate), și prelungirea dezmățului/statutului de obiect. Probabil, este efectul capitalismul post-WW2 trântit abrupt peste forma (aspră) specifică de tradiționalism unde capacitatea de inovație suburbană simte nevoia de echilibru. Cam cum e lasciva noastră diligentă Simona Țăranu.

În orice caz, Scandal deschide drumuri. Că o face prin tipologia sonoră și/sau prin charisma domnișoarelor… cert e că orizonturile devin mai largi. Și, în definitiv, liceenele obișnuiau să fie rock`n`roll din convingere.

Din păcate, popularitatea le-a jucat feste. Partea secundă a carierei lor nu înseamnă altceva decât iluzii comode date ascultătorului de FM. Rămân însă momentele aparte de pe primele discuri (din care vom extrage câteva piese la finalul paginii).

Un singur lucru aș mai vrea să comentez: calitatea vocilor. Nimic special. Ba dimpotrivă, ar adnota alții. Cu o mică precizare: Tomomi. Nu este principala interpretă (Haruna Ono acoperă, cu un timbru, mă încumet să zic Gică Contra fiind, mai profund decât lasă anvergura să se înțeleagă, cam 80% din bucățile vocale), cum nu era nici Ringo în Beatles, însă timbrul ei pe cât de extravagant poate părea în urechile occidentalului, pe atât de greu e de obținut în practică. S… stilul… să-i zicem… 😀 e îndeobște dobândit prin tehnica Vocaloid. La ea totul e natural. Sigur, maniera, pe bună dreptate, poate alarma timpanele sensibile, dar nici nu trebuie ignorate înzestrările native. Oricum, e ceva deosebit în spațiul culturii pop moderne.

Fetele și-au însușit încă de pe peroanele din Osaka statutul de punkerițe. Fuck the system din credințe (Shojo, în termeni japonezi, s-ar traduce ca puștoaică obraznică – au și-o melodie cu denumirea respectivă, probabil cea mai cunoscută publicului mondial). Iar stilul punk niciodată n-a excelat la capitolul intonație. Altceva au vrut ele… încă de mici 🙂 Măcar pasiunea nu le-a răpit-o întotdeauna sistemul financiar în care au picat. Altfel, mă gândesc că Rina și chitarista Mami Sasazaki s-ar fi îndreptat către Aldious. Iar Tomomi ar fi putut însemna Steve Harris cu fustă scurtă. 🙂 Dexteritatea e acolo.

Ori… am putea considera pur și simplu că niponii, fetele și deopotrivă cei care le-au ridicat structural (pe la începuturi), au vrut cândva să arate că formalismul societății (lor) nu aduce fericirea. La urmei urmei, cam ăsta ar fi spiritul rock – dincolo de analizele critice.