Aryem – Dangerous Paradise (2020)

În optica dezastrului Nightwish din ultima decadă, incluzând și supraevaluări de tip Xandria, să vizităm puțin Mexicul. Nu cred că am făcut-o aici până acum. Și ne oprim asupra unui grup înființat imediat după ce icoana finlandeză pare că și-a dat obștescul sfârșit (Imaginaerum – 2011).

Dangerous Paradise, debutul trupei Aryem, a apărut însă mult mai târziu, taman în 2020. Javier Diaz (chitară), Luis Echegollen (tobe), Diego Maaginen (bass) și Karen M-dozza (voce) finalmente s-au lansat oficial cu un album ce deseori amintește de momentele lipicioase marca Nightwish. Parcă au făcut special.

Făra a beneficia de un contract cu o casă de discuri și fără posibilități de promovare cât de cât decente (n-am putut afla detalii legate de orchestrație), grupul Aryem reușește totuși să reînvie spiritul pop metal cu adaos symph & goth care a bucurat destulă lume de la Oceanborn până când Holopainen & co. s-au hotărât să-i distrugă cariera (și) lui Floor Jansen.

Evident, nu avem parte de cine știe ce orginialitate, mexicanii asumându-și din plin caracteristica de trupă-tribut, dar sună euforic. Karen face diferența: vocalistă foarte capabilă, suficient de emotivă, amplă, pentru cerințele muzică-vers (nemoism Dark Passion Play asumat), care cuprinde atât particularitățile Tarja, cât și Anette. De fapt, cred că mai degrabă e o Charlotte Wessels/Chiara Tricarico în devenire. Mai trebuie lucrat puțin la capitolul control.

De asemenea, refrenele sunt contagioase, pre-climaxul atractiv, volubilitate, solo-uri de chitară oportune, mecanică simțitor mai variată decât ce oferă tiparul genului. Altfel, limitele imitatorului sunt nemascate.

I Will Fly Away, Horizon Cries și We Told You pot fi oricând hit-uri de profil.

Betrayed e un plus de power/prog. metal în mijlocul căruia apare surprinzător un soi de Sandra care-l ceartă pe Michael Crețu.

Tesoro De Tu Libertad combină genericul outro telenovelistic cu senzații Eagles/Scorpions. Karen nu-mi pare la fel de incitantă ca Xana Lavey din Celtian, dar oricum e aproape de sentimentul Tierra Santa – Juventud Perdida.

Premonition e o tensiune cu înclinații cinematice. La fel și Such a Dangerous Paradise.

Hispanica La Llorona suprinde și folclorul implicat.

Balada Echoes și energica Flames of Passion încheie albumul într-un mod expresiv. Adecvate ca epilog, merg la siguranță. Preferam ceva îndrăzneț, chiar dacă asta ar fi însemnat scăderea notei totale – nu se ștergeau lucrurile bune din prealabil. Metoda avea oarecare sens dacă restul se încadra la și altele.

Singurul mare minus este A Journey Through Classical Music, o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai populare clipe romantic & baroc. Retorica asta de paradă mereu m-a enervat la culme. Balaurii trebuie lăsați în lumea lor!

Una peste alta, Aryem oferă destulă diversitate pe un teritoriu cam secat în trecutul recent. Dangerous Paradise e mult mai plastic decât pilonul care s-a degradat complet în 2020 din cauza rateului Human. :II: Nature. – nici măcar înțelegătorul Hietala n-a mai răbdat și între timp s-a rupt la rândul lui de Nightwish.

To study silence is to learn music
To study music is to learn love
Unveil thoughts, and understand secrets
That hide between the notes of my songs
Reality, nothing but sorrow
Imagination, dreams for my lust
My lust for life fed by passion and music
Until they drowned in the tears of the world

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s