E ciudat. Trupa asta de rock alternative, înscrisă în largul concept de muzică creștină, n-ar trebui să iasă din perimetrul topurilor (actuale) MTV/FM. Totuși, îmi transmite o conduită pe care o asociez cu un soi de Pink Floyd Disturbed…ian.
În general, găștile alternative (nu metal, electro rock, eu adaug pe aici și ramura metalcore etc.) tind să-și piardă controlul. Fie că sunt exprimări derivate dintr-o furie (simplitate) cam teatrală având în vedere istoricul punk/thrash, fie că se adaugă stilizări din zone aparent distincte doar de dragul abordării unui public mai numeros, fie lofi excesiv, stilul în sine are obiceiul de a se trage singur înapoi, de a nu fi autentic, în ciuda sound-ului îndeobște considerat ca fiind modern. Sau pur și simplu oferă o liniaritate banală.
Stria, grup american, originar din Florida, fără a-și propune intelectualisme, reușește cumva să atingă însăși noțiunea dificilă de dicționar.
Cum ziceam: ciudat!
Dar poate și explicabil. Iar dispoziția ateribilistă pare a fi cheia. Proporționalitate. O fi datorită climatului oceanic din zona muzicienilor. Coroborat cu influențele religioase (disciplina specifică).
Cert e că băieții, direcți prin natura atitudinii sonore de bază, oferă aici o muzică, paradoxal, amplă. Și cred că solistul Daniel Chapman intensifică substanțial senzația floydiană. Tipul nu-și vomită plămânii, nu răgușește (intenționat) din nervi și draci (artificiali), nici nu vrea să dărâme sisteme sociale cu pumnii însângerați (la ordinele caselor de discuri), deși rămâne strâmtorat de limitele genului (potențialul său este însă enorm). Îi am pe Waters și Wright în fața ochilor atunci când ascult Stria: starea aproape monumentală din interpretarea lui Daniel (bineînțeles, Anselmo e un alt punct de reper – o altă discuție -, vocalist excepțional, de asemenea îngustat considerabil din cauza fazelor groove). Clapele, paradoxal 🙂 , îndeplinesc funcții mai degrabă febrile decât dansabile.
Pe de altă parte, dacă ne-am închina mai puțin, comercialul start-The Dark Side of the Moon ar putea da răspunsuri clare.
Preferatele mele de pe acest EP sunt: Alive – un episod sensibil. HA! săr`na deja se știe cine 🙂 – cu proxima ocazie îi confesez și ei. La necropolă. Vorba aia, și Pink Floyd concerta prin Pompei! Uite cum totul nu mai pare chiar atât de ciudat… 🙂
The Real Me care ne descrie pe toți (sper!).
Rise From The Ashes – cu toată deferența pentru Biblia în cauză, mă face să-mi imaginez o eventuală repunere în drepturi a Mariei Magdalena.
Sunt unii care cred că muzica incepe și se termină cu câteva nume. Pink Floyd, de exemplu. Deunăzi, am avut neplăcerea să dau peste postul ăla TV care difuzează la nesfârșit un singur CD (Rock TV parcă îi zice) și peste o versiune live The Wall. În acea înregistrare, niște doamne aflate la menopauză se scălămbăiau în spatele lui Waters, încercând astfel să suplinească corul de copii, adică elementul vital din compoziția respectivă. La finalul piesei, publicul, zeci de mii de oameni, de-abia au încropit câteva aplauze. Semn că simțul esteticii n-a murit chiar peste tot.
Și un semn că lumea sonoră n-are cadre definitive. Muzicienii din Stria (titulatura s-a desființat între timp) sigur nu vor fi vreodată la nivelul clipelor de maximă inspirație floydiană, poate nici măcar pe același palier cu Disturbed, însă completează un univers din care ai noștri se simt prea demiurgi ca să iasă.
You keep me alive
When everything collides and falls apart
You make all the pain inside fade away
You are the one that keeps me alive
(…)
My skeletons come to life
They’re getting harder to hide
un gând muzical 