Nota distinctă a supergrupului Lannon e dată fără îndoială de vocea portughezului Johnny Icon. Parcă-i luat din petrecăreții noștri gâjâiți. Cărora li s-au injectat celule Aurelian Andreescu, Demis Roussos și… Phil Anselmo. Iar descrierea muzicii generale o dă avântata din stânga.
De la fasonare, postură, până la zâmbetul șmecheresc și arogant, jumătate din imaginea asta suplinește (chiar îndulcește) pompozitatea din descrierea oficială: „a shape-shifting, groundbreaking, once in a generation phenomenon (…) Lannon is considered by many as metal’s best-kept secret”.
Într-adevăr, proiectul și-a dobândit prin acest al doilea disc un sound aparte, dar nici nu prea se ridică la înălțimea echipei. Mai bine spus, avem un album foarte interesant pentru anul apariției, în sensul că antecedentele acționează complementar, nu interacționând comod, însă tot trecutul parcă obliga și la ceva spectaculos.
Refrenele sunt memorabile, speciale. Sunt spectaculoase! Refrene care ocupă cam 80% din timpul pieselor… și aici intervine problema. Vorbim despre muzicieni care au însemnat mult pentru găști ca Anathema, Secret Sphere, Anneke van Giersbergen, Odd Dimension, Elvenking, Pendragon… nume mari! Limitarea la o plăcere cu iz gnoseologic e puțin forțată.
Deplasată nu e. Că doar nu există reguli fixe ce spun cum să-ți transmiți mesajul artistic. Dar inevitabil se așteaptă mai mult de la muzicieni de calibrul ăsta.
Revenind la domnișoara din stânga, albumul e totuși perfect pentru cei care vor să deschidă porți. Spre deosebire de ultimele trupe despre care am vorbit pe aici, Lannon îmi era familiară dinainte de a o asculta și via RGN. Dar de-abia prin intermediul stației am trecut peste simplitatea umflată, descoperind o simplitate entuziastă. În măsura în care putem accepta că și obrăznicia poate fi educativă.
Versurile contribuie mult la folos vs. reticență. Să mor io dacă îmi dau seama ce vrea să spună autorul. Ironie, autoironie, căinare…? Sau conștiința propriei valori spuse de-a dreptul, cu tot riscul trufiei? Cultul personalității chiar? Sau ambele? Nu-mi dau seama. Johnny se zbate între metafore și norme, profitând de prezența (învârteala liricoidă) Anathemului. Sub pretextul explores the shadowiest corners of the human mind and tells its stories through irresistible melodies and sky-clawingly epic choruses, își permite orice.
Până la urmă, e un farmec și-n liberul arbitru (fie el și involuntar). Versurile nu sunt definitive, deci ne putem juca în voie. Și asta am făcut eu în combinație cu peisajul vizual subliniat. Am zis că nu mai revin la RGN, dar acum treaba stă altfel: n-am descoperit o trupă de acolo, ci am redescoperit-o.
Un mare minus, și aici nu am dubii, e coverul făcut piesei Numb de Linkin Park. Cizelarea indispensabilă, deja asimilată, unor nume precum Daniel Cardoso ori Antonio Agate a transformat o revoltă puberă autentică într-o fațadă ridicolă. Nu sunt deloc convingători bărbații de vârstă mijlocie nervoși și frustrați pe idealurile părinților de a-și depăși condiția prin copii. Mă rog, presupunând că Anathema, ODD Dimension sau Annek au fost vreodată sinceri. Chester Bennington măcar s-a sinucis, n-a apucat să bocească retroactiv! :O
Noi nu ne sinucidem, suntem sinceri, și concluzionăm că e o bucurie temperamentală în Porțile Raiului de care nu vrem deocamdată să trecem. Eu unul mă rezum la sprinteneala fetei pe ritmurile astea bombastico-teatrale.
We are aries
We will fly in the sky
We are better till we die and we die
When they go they´ll turn to bones
And when we go we´ll turn to gold
un gând muzical 