Picture Me Broken – Walls of White (?)

Închei aventura stației RGN cu o piesă ce aparține unei trupe care în 2009 primea importante distincții (printre care menționăm premiul MTV – Best Breakout Bay Area Artist), aprecierea culminând în 2012 atunci când Picture Me Broken avea să deschidă singură concertele Alice Cooper sau Marilyn Manson.

De atunci, însă, gașca din California n-a mai atras atenția publicului precum o făcuse cu single-ul Dearest, I’m So Sorry (albumul Wide Awake – 2010) și EP-ul Mannequins (2012) coordonat de celebrul producător David Bendeth (cunoscut îndeosebi pentru șlefuirea formației Breaking Benjamin – n.p. o titulară foarte interesantă care combină alternativul sentimental de tip Linkin Park cu cel logic de tip Tool).

De fapt, PMB n-a mai lansat nimic timp de 10 ani. Neînțelegerile interne au spart echipa promițătoare, astăzi regăsind-o din formula de bază doar pe solista Layla Brooklyn Allman.

Acum… avem o problemă de ordin arheologic: habar n-am dacă Walls of White este o compoziție scrisă în trecutul menționat sau dacă ea este de dată recentă (parte dintr-un viitor album). Nu am găsit niciun fel de informație sigură. Melodia nu este listată oficial nicăieri (unreleased song ca să fim mai exacți), trupa n-a mai postat nimic pe contul de Facebook de ani de zile, site-ul oficial e mort, însă unii din comunitatea apropiată o anunță ca fiind totuși un produs recent apărut de pe urma colaborării dintre Layla și obscurul chitarist Dante Phoenix. Asta înseamnă că părțile de tobe, bass și keyboard sunt mistere. Alții îi afișează pe vechii membri alături de melodia noastră.

În fine, probabil vom afla cândva care este mecanismul din spatele melodiei noastre și care-i e istoria – unreleased, unreleased, dar e mixată perfect ca să fie încadrată in categoria tentativelor de garaj. Era bine de știut perioada pentru că în opinia mea e cea mai buna piesă a trupei, peste tot ce a promovat-o. Dar mai importantă e starea de spirit, mai ales pentru un român care la un moment dat avea mari speranțe pentru nume ca Scarlet Aura sau Between Colors (fondul muzical e similar). IrisSuflete de Gheață e o altă corespondență.

Aspectele cele mai importante care m-au făcut să subliniez compoziția aici sunt:

1. Relația dintre numele trupei și versurile piesei în interpretarea vocalistei. Palpitația închisului la nebuni – sau oricum într-un spital unde nu poți vedea nimic cunoscut, din motive pandemice, să spunem – este suprinsă foarte emotiv de timbrul Laylei. Stilul ei (nativ) ușor țipător se potrivește cu tema compoziției. De asemenea, senzualitatea sa joacă rolul tânguirii umane în situații limită. Deși n-am ascultat precedentele discuri, înțeleg de ce Cooper și Manson au ales titulatura de față pe post de copertă. Și nu pot să nu mă gândesc la ultimele trăiri ale bunicului meu din spitalul unde a murit.

2. Tentativa de a cuprinde freamătul dorit prin desele alternanțe ritmice. E drept, metoda nu e tocmai controlată. Fluiditatea mesajului suferă puțin din cauza abnegației tempoului sacadat, însă ideea e de apreciat. Menționez rotația pentru că avem de-a face cu o trupă esențial melodică. Probabil aportul lui David Bendeth este însemnat.

3. Deși clapele plus synth-ul nu excelează din punctul de vedere al virtuozității, ele zugrăvesc lumea WoW. În lipsa atmosferei date de acestea, piesa ar fi fost cel mult introductivă pentru fazele-mamă (Within Temptation). Așa, senzitivul e tare palpabil, de unde și impresia mea că actul artistic merită de sine stătător luat în seamă.

Singura parte problematică e, culmea, tocmai ce m-a atras natural la RGN: fotografia însoțitoare. Fata pare la prima vedere cam desprinsă, detașată, de universul muzical. Pare chiar paralelă cu Layla. Chipul ei senin merge mână-n mână cu partea lirica (anumite porțiuni), dar forțează parabola în raport cu lamentul interpretei. Sau poate că personajul în cauză, cred că din Puella Magi Madoka Magica (sper să nu greșesc), are o poveste ce se asociază firesc cu exprimarea trupei. Nu cunosc, deci nici nu pot trage concluzii definitive. Oricum, disfuncționalitatea e mai degrabă rezultatul arguției imediate și/sau egoistelor mele așteptări de acum.

Cu obsevația că edificiul din spate nu se clintește. Nu? Un fel de lăcaș infailibil… căruia fata îi întoarce (zâmbitoare!) totuși spatele. Cum ar veni, stă cu curul la Dumnezeu. Ha! Îi trece pe la urechi zicala Binecuvântat să fie Domnul care zilnic ne poartă povara – 68,19. Și pe lângă umerii goi expuși ostentativ într-un loc hieratic. Panglica slobodă. La fel ca domnița anterioară, blonduța (aici chiar seamănă vizibil cu Layla) e mult mai interesată de viitor decât de cutume și de acceptarea sistemului, incluzând aici decadența – capul pregnant e și peste paragină, deci și peste copiii neascultători ai Providenței, peste dualismul specific. Ignoră total dependența obișnuită. Și uite așa PMB & RGN au născut un Lucifer colorat, dinamic, revoluționar, într-un spațiu prin excelență nevopsit. Scena mi-a amintit de circul și panarama rozaliului Natsu la înmormântarea cromatic binară a Erzei, unde atât căpeteniei Raiului, cât și administratorului din Iad parcă li s-a transmis că orice șef își are nașul. Simbolul adolescentin (sonor și vizual) vorbește despre rațiunea umană ce poate învinge jocul magicienilor: aspirația Greciei Antice în execuție rock/anime. Cred că ambalajul de față are ca principal atribut direcționarea publicul cu precădere vizat (tinerii) către operele esențiale ale omenirii – demers infinit mai mișto decât blestemele demiurgilor noștri bucali și prețioși.

Oricum, sper ca bunicul să nu fi făcut la fel. Doar nu tocmai ce-am făcut parastas (40 de zile, clipa când cică ți se judecă dosarul) degeaba. Zău, e un tartar să le văd mecla rudelor, cu tot cu fenobarbitalul 😈 dinspre vecină… n-am stomacul ei: Koko kara kie-usero! … hai că mai am un pic și ajung la D’ale lu’ Mitică. Da’ chiria merge!

Pe de altă parte, ar fi fost captivant să prelungească domnișoara. Pe motiv de fals în acte. În definitiv, ailaltă a murit la 15 ani. Sictir!

Isolation, wrapped in empty spaces
Where I don’t have to see any faces
I’m safe in the quiet places
(I’ll scream but you can’t hear me now)
I have no fear and I’m not scared when I’m behind these walls of white
Screaming loud, Screaming louder!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s