Într-o notă foarte personală, nu mă pot abține, zic de la început că albumul e capabil să-și depășească vremea. Lângă mormântul bunicului e o construcție destul de arătoasă (poate un pic fudulă, având totuși aerul criptic al construcțiilor seculare de piatră cu motive) unde sunt oasele unui clan întreg. Pe boss îl cheamă fix ca pe mine. Ultima linie mortuară e completată de o gagică evaporată la începutul anilor 80. Cică avea 15 ani când a murit: foarte drăguță, cel puțin poza trezește simțuri estetice. Ultima dată când m-am dus pe acolo am zis să pun o floare și pentru aia; că prea se uită viu, încrâncenat, în sepie și că prea coincidență de semantică. Din unghiul ăla prea se holbează la mine. Nu mă joc cu numerologii, reîncarnări, simboluri eliadecești, rotiri oculte, prea mult nu degust nici Providențele. Dar pisica ce s-a suit pe catafalc imediat după onorurile mele, torcind relaxată fix lângă fotografia domnișoarei cu pricina, mi-a dat așa o geometrie transfrontalieră. Nu știam dacă să fug ca-n Blair Witch Project sau să iau pisica-n brațe. Mellotronul și corurile cucernice (din motive psihologice… nuj cum să le zic altfel) prezente într-un context (metalizat, forțat) contemporan nedansabil (posibil trag mâța de coadă: factorul pop e subliniat la fiecare accent de pe portativ) îmi dau și pace – cum ar veni, fericit că eu măcar trăiesc; cu toate că-s curios să știu ce gărgăuni avea fata aia. Sper că dacă greșesc, uitându-mă lasciv pe din lături, bunicul să nu fie foarte nervos – la rigoare, avea darul să născocească situații fulminante, ramificate, despre biserici, cristoși, cruci, parastase, popi, reproduceri și femei.
Lucifer Sam, siam cat
Always sitting by your side
Always by your side
That cat’s something I can’t explain
Cum ziceau niște unii fix în anul nașterii ei.
Un album care are calitatea de a oferi clipe marcante dacă piesele sunt cumva ascultate solitar. Notat cu calificativ aproape maxim în media de profil, această posologie foarte norvegiană folosește adunarea ideilor muzicale anterioare sub o formă neplicticoasă, bine măsurată. Vorbim despre anul 2014: deja extrem de greu apar discuri necompliatoare până la iritație.
De fapt, avem de-a face cu un eretism bizar. Dincolo de compoziția strict sonoră semnată Marius Silver Bergesen, una antrenantă și totodată diversă, vocalista (și basista!) Ida Haukland diferențiază substanțial grupul nostru de muzica actuală în general. Situată undeva pe coordonatele Mariah Carey-Janis Joplin-Bob Catley-Russell Allen (chestie interesantă în sine datorită polilor opuși), vocea Triosphere are ceva din clima locală. Feminitatea ei mai degrabă se inserează ca natură implacabilă. Nu vreau să revin asupra subiectului legat de cronicarii noștri ce declamă sus și tare că nu-i interesează ~de unde vine muzica~.
Deci, glasul pământului pare a avea un rol determinant, nu știu cât voluntar (cu anumite atribute pur și simplu te naști), în actul artistic Triosphere. Cred că Haukland e versiunea rock(eriță) a Vampirului din cliclul lui Edvard Munch. Dacă timbrul ei era ceva mai senzual, poate m-aș fi gândit la creația Pubertatea. Dar interpreta e suficient de umană încât să nu neglijez calitatea vieții de care se bucură locuitorii Norvegiei, în ciuda adn-ului frigorific. Și nici trăirile lor absolut terestre care nu anulează responsabilitatea socială.
Cu alte cuvinte, stilul ei a la David Wayne (Metal Church! 🙂 ), amplitudinea cu care ne transmite versurile, face din gașca sa o bornă pe care doar lipsa (ori îndepărtarea voită) promovării comerciale nu trezește (încă!) pasiuni colective. Am convigerea că timpul va pune grupul discutat peste niște Symphony X, peste mulți alți alungiți.
Ce nu reușește Triosphere să evite, cel puțin pe The Heart of the Matter, este uniformizarea specifică orânduirii sociale cu pricina. Adică…da… lucrurile ca la carte au banalitatea lor. Artificiile… nu dăunează, dar nici nu animă. Deși refrenele sunt excelente! De unde și senzația că piesele sună cam prea multă între ele, că încălziții trebuie să facă un efort suplimentar pe parcursul unei audiții de altfel afectuoase.
Gary Moore ar fi alt reper. Fazele blues (îngroșate – totul de față nu se poate disocia de rădăcină), momentele disparate, colorează măcar părul fetei în agonie. Sau dau nuanțele maimuțoido-libertariene (modelul ulterior Attack on Titan) din Pubertatea. Jazz-ul are un cuvânt foarte important de zis și am impresia că nu putem evita nici scurtele indicii Gentle Giant.
Nașpa e că totul se termină cu Virgin Ground. Triosphere n-a mai lansat nimic de opt ani, dar dacă iar ne anticipează, revin decis la Linkin Park, Limp Bizkit și Pantera – Cemetery Gates!
An anthem to the lost, a message to believers
But it’s always hard
To see lights slowly fading
Where your sound once ruled, a whispered memory lasts
un gând muzical 