Babymetal – 10 Babymetal Budokan (2021)

Perfect! Prea perfect! Sonorizarea, jocul de lumini, coregrafia uman-electronic (să crape de ciudă tradiționalii de duminică), prestația domnișoarei Nakamoto (tipa a ratat doar două note în intense zile live consecutive), amplasarea camerelor de filmat, cinematica scenei, impactul pirotehnic, sincronizarea publicului… până și mesajul despre distopie din intro îl putem cataloga drept nimerit, cel puțin dacă luăm în calcul recentul articol semnat Lucian Sârbu: cam tot ce n-am trăit eu în ziua când m-am forțat să văd acest DVD, o zi pe care am petrecut-o mai mult prin morgi.

Aș putea să povestesc cum bunicul mi-a fost tată, la propriu, căci ăla care și-a lăsat slobozul în mama și-a amintit post-futai că ține prea mult la libertate, plecând Dracu-știe-unde, deci cum impactul emoțional era să mă tâmpească definitiv; sindromul copilului abandonat îl motivez prin bălăngănitul datorat muzicii. Părintele seminal era fotbalist. Ce să-i faci… nu toată lumea e Ciro Immobile… sau bunicul – e drept, din poziție de asistent universitar, membru fondator Universitatea Craiova.

Aș putea să detaliez și cum în mijlocul zonei roșii UPU am fost pus să caut prin sacul cu rămășițe (cică septice), deși nimeni nu mă întrebase dacă sunt vaccinat sau dacă am trecut prin boală, nimeni nu mă echipase în vreun fel – expediția fusese cauzată de pierderea buletinului defunctului, culpa spitalului: ~noi n-avem voie să deschidem, vă descurcați!~. Altfel, aș putea să circumstanțiez medicii și asistenții din ATI care m-au ținut constant la curent cu situația, pe un ton mai mult decât binevoitor, deschiși spre detalii… cu pipeta (bănuiesc că jurământul lui Hipocrate încă funcționează), deși în preajma lor se auzeau situații limită.

Aș putea să detaliez și înfățișarea cadavrelor tinere moarte din cauza Covid. Acolo vezi fără opreliști tot soiul de minunății. Degeaba m-a povățuit Marin Preda că moartea e un fenomen simplu în natură și că doar oamenii îl fac înspăimântător. Afectul e tot ceva caracteristic oamenilor. Că nu-s suficiente locuri în frigi… în sfârșit…

Trecem peste lacrimogenul intim. Oricum nu se poate schimba nimic. Până când România nu va investi serios în educație, vom tot asistat la momente de tip Colectiv. Iar schimbarea poate apărea doar peste câteva generații. Acum e imposibil. Politicianul X sau Y, oricare ar fi el, presupunând chiar că e de bună credință și competent (la noi, e drept, nu prea există așa ceva, iar dacă oarecum există, repede sunt îndepărtați din sistem – vezi cazurile Adrian Dohotaru, Adrian Cioroianu ori Andrei Marga, ca să acoperim toată aria… ideologică), nu poate face nimic peste noapte. Autoritatea X sau Y chiar nu poate sta cu ochii pe toată lumea, chiar nu poate interveni mereu atunci când poporul își pune masca doar câteva minute pentru a avea acces nu știu unde, chiar nu-i poate spune fiecăruia să se spele din când în când. Nu se poate. Iubirea aproapelui generalizată răsare doar datorită lecturilor serioase.

Politicienii tot din rândurile noastre vin. Nu s-au teleportat de pe Marte. Asta e… că ne place sau nu, buba mare e la nație. Or el, poporul, îndrăznesc să spun principala cauză a dezastrelor Colectiv ori Covid, are în primul rând nevoie de educație. Japoneză, finlandeză ori norvegiană, să zicem. Reducem doctoranzii mucoși, renunțăm la cultul diplomelor, conștientizăm analfabetismul funcțional ce are putere simetrică în raport cu paradisul licențiaților autohtoni, distribuim fondurile acolo unde trebuie (fie și violent), întrebăm sistemul bancar de sănătate, ne trezim din basmele militare care mănâncă de aiurea sume fabuloase, tăiem din sporurile matricei apărătorilor deghizați (după cum vedem, securiștii au eșuat total în protejarea populației: unica lor rațiune de a exista), punem stavilă mega bogaților care doar storc populația lumii, ne benoclăm la autonomia kantiană, apoi mai vedem cine și ce zgârci instituțional fură. Putem măcar copia, cum au copiat mereu muzicienii noștri. Doar așa va fi mai bine aici… peste vreo 100 de ani. Până atunci pur și simplu nu se poate. Extrem de puțini oameni competenți aleg să lucreze pe salariul mizerabil din învățământ. Rezultatul? Nici ăia care ajung să decidă drumuri, foștii elevi, n-au cum fi altfel decât ignoranți. O societate mucegăită nu se tratează asimilând brusc revelația (jigniri consecvente cu rol, chipurile, educativ – apanajul semidocților cu idei puține, dar fixe) psihiatrilor de televizor. Degeaba unul din zece nu se crede buricul pământului. Ceilalți nouă îl vor înghiți.

Cinic: episodul Colectiv a venit cum nu se poate mai bine. Din 2015 până la începutul anului 2020 ar fi fost suficient timp pentru ca nația să rumege din temelii, proaspăt, ce n-a mers. Să rezolve putregaiul în regim de urgență. Și să evite dezastrul Covid. Însă asta e valabil pentru o nație ca Japonia, pentru zona Scandinaviei (scoțând puțin din context musulmanizata Suedie). Citesc titluri precum tragedia care a îndoliat o țară. Ce tâmpenie! Dacă țara, în general, era îndoliată, atunci s-ar fi priceput ceva și n-am fi ajuns azi să căutăm aiurea prin morgi și prin garderobă (simpatică denumirea locului unde se țin hainele morților din spitale). Dar n-avea cum să se priceapă ceva din moment ce respectul pentru mediul înconjurător n-a fost însămânțat. Românul vrea vrăjitorii din degete. Huiduind, înjurând și aruncând mereu culpa pe imediat.

Edit 8.11.2021: Japonia a înregistrat ieri… 0 morți din cauza Covid. În Finlanda procentul de bolnavi (oricum infim reportat la numărul populației) internați în ATI din cauza Covid este… 0.

În Japonia, numărul total de morți din cauza Covid este de 18.306. La o populație de peste 125 de milioane. În România s-au dus peste 50.000 (și noi vom continua numărătoarea mult timp de acum încolo) din aceleași cauze. La o populație de 18 milioane.

Să ne numărăm și cel puțin sutele de mii de netestați (altă jale specifică statelor de mâna a șaptea)? Să numărăm și victimele colaterale Covid – pacienții oncologici, de exemplu?

Eu i-aș întreba pe ăștia (democrați de asemenea, liberi să se miște, să gândească… absența vreunui bici militarizat) dacă au cinci creiere, opt plămâni, nșpe sisteme imunitare (nu prea au nici resurse naturale!!)… Eu înțeleg disciplina ancestrală, scuza altora, de parcă ar fi inițial locuitorii vreunei alte galaxii, dar totuși cum, mă, mânca-le-aș? Cred că mi-ar răspunde: Nu! Doar că nu băgăm absolut toți banii importanți în drone americane de ucis copii arabi, deci ne permitem închideri (veritabile) temporare (!) și ne educăm serios tinerele generații chestii ca… spălatul pe mâini. Plus iubirea aproapelui, fie și ușor automatizată – sistemul de sănătate performant e doar una dintre consecințele firești -, în ciuda uscăturilor limitrofe, inevitabile, fructificare datorată structurii formative. Încercăm astfel să tratăm rădăcina, nu doar efectele. Am dat suficientă seamă pedagogiei pentru ca azi să nu purtăm masca la mișto, să nu fentăm orice regulă fundamentală doar de amorul artei.

Atât? A… ok… nu pare foarte complicat. Pare chiar pământean!

Șoselele noastre, altă formă de Colectiv, anticipau și ele dezastrul Covid. Mă rog… șosele e un eufemism. Locurile alea medievale adună aproape zilnic accidente mortale. Dincolo de lipsa unui cadru zdravăn la cap, mai este și problema educației. Toți gherțoii, toți analfabeții și toate blondele proaste au permis de conducere. De ce? Pentru că li se dă! Și pentru că ei înșiși nu se întreabă care le e limita. România e atat de needucată încât a dispărut până și instinctul de conservare!

Sigur, pățania mea n-are nimic deosebit. Cu toții trecem la un moment dat prin clipe nasoale. Covid sau nu. Așadar, prefer, la fel ca-n orele alea ciudate, cum prefer și-n timpuri molcome, pricini cauzate nu doar de afect, ci și de birocrația specifică, muzica aculescentă. Cât Linked Horizon – Saigo no Senka să bag în mine? Cât Halford – Resurrection? Cât Can – Tago Mago? Cât Linkin Park – Hybrid Theory? Câtă distopie apocaliptică? No Rain, No Rainbow?

Și am ales ultima reprezentație live marca Babymetal.

Internetul mi-a permis să văd cam tot ce s-a cântat pe scenă vreodată. Unele show-uri m-au impresionat prin emoție, altele prin profesionalism. Dar niciodată n-am putut spune că am văzut un concert exhaustiv.

Ei bine, 10 Babymetal Budokan este un concert deplin. Și poate tocmai asta e problema mea. Voiam să văd obișnuitele rateuri naive, dansuri copilărești (vorba vine… în fapt, avem un music hall foarte bine calculat), kitsch-ul de rigoare, energie vitală, ooooooo Resistance! falsat, artificial însuflețit, Wall of Death, Moo… nige-nai, Ai-tai. Sore dake datta!, Martira ombilicată de Luna Roșie, mă rog, tot ce înseamnă un live dinamic de profil. Voiam să mă identific cu toate sacadările mele din ziua morții. Vorba pistolarei-fără-voie Asada Shino: somebody save me!.

Dinamic e, nu-i vorbă (adaosul synth e voit, de efect), megaloman de asemenea, însă nu are eroare esențială. Este un spectacol aniversar metatext din punct de vedere mecanic. Probabil, Nakamoto niciodată nu va fi la nivelul vreunei Tsukika (ca inflexiuni libere, nu ca forță brută), dar bagă-n buzunar cam 90% din vocaliștii și vocalistele culturii pop, deși parcă îi lipsește acum elementul viu/improvizația (exceptând rafinatul (? – bestial sigur e!) post interludiu-noutate din Akatsuki). Oricum, clipele Road of Resistance și interludiul-șablon Karate au fost cam singurele care m-au ajutat să mestec, indiferent la vocile-complezență care mesăgiuiau să fiu tare. La fel și From Dusk Till Dawn, dintr-o perspectiva mai… metafizică (scuzați exagerarea termenilor de comparație). Vorba unui Youtuber: nu ești om dacă nu îți place Road of Resistance.

No Rain, No Rainbow din IX & X m-a ferit de aruncat parnos pe la psihiatrii de televizor. Fie ei și supraspecializați (pe impulsurile mamicii, pe fondurile tăticului, meritocrație prin deviere). Reculegerea îndoliată a Pianului (chestie și de toponim) mișcă mai mult decât zicerile sentențioase.

Bleah, pasional. Știu, în discuție e ceva japonez. Țara care a ales să-și belească PIB-ul (și pentru că economisiseră îndeajuns) la Olimpiadă ca să nu pună în pericol sănătatea propriei mulțimi. Acolo se protesta chiar pentru anularea totală a competiției sportive din motive pandemice – la noi se miaună libertate pentru suporteri. Stat între granițele căruia se poartă mască de zeci de ani încoace, cu mult înainte de pandemia generațiilor noastre, fără ca asta să lezeze cine știe ce drepturi închipuite ale omului, cu mult înainte ca sclavii matricei securistoide să latre independență. Totuși, voiam să fac ceva analogii consolante. N-am putut. De la primul până la ultimul minut, cântarea cu pricina redă aproape tot ce nu trăisem și gândisem adunare-identificare-transportare aborigenă, tot ce nu e România.

Japonezii au problemele lor sentimentale ce se remarcă foarte bine în acest concert Babymetal. Conviețuirea (procesul de transformare – anevoios, ca orice revoluție) tradițional-modern menține fetele la statutul de obiect, prostituția fiind aproape sport național, iar mult trâmbițata disciplină, trântită peste optica libertății, cauzează anual destule depresii letale infantile.

Sub zâmbetele perfecte se află teroarea contractuală. Totul nu e altceva decât industrializare. Teatru de la cap la coadă. Dar câte exprimări artistice sunt dublate de autenticitatea muzicienilor? Doar nu crede cineva că Bruce Dickinson alerga pe dealuri sau că se privea în ochi cu bazaconii însetate de sânge. Nu… pilota avioane comerciale.

Dar astea sunt necazurile boilor. Acolo, după cum ne arată matematica simplă, măcar merge carul. Le-a fost creat un cadru în care se pot dezvolta. Că dacă mori înainte de vreme, degeaba mai visezi la rebeliuni.

Apropo, bănuiesc că știe toată lumea respectul de care se bucură bătrânii japonezi – noi ne gândim cum să ne descotorosim mai repede pentru ca economia să nu pice definitiv. Ei nu mor din motive primitive, au depășit faza asta. Doar furia naturii (greu de contracarat la structura geografică locală) îi mai pocnește ca odinioară.

Edit 10.11.2021: Ce țară e aia care în 2021, UE, nu-și permite vaccinarea la domiciliu? Mulți bătrâni pur și simplu nu s-au putut deplasa către centrele de vaccinare – de obicei focare de infecție în sine -, murind de Covid. A deschis cineva subiectul ăsta până acum? Eu n-am văzut. Vreun protest? #Rezist? Presa? Alo!? Am văzut doar îndemnurile utopice ale lui Papa Arafat și ale militarului Gheorghiță. Și ale madamei eticiene Brânză – pe foarte multe vânzări de iluzii (casele de pariuri sportive).

Am văzut cum niciodată nu se discută despre rădăcina problemei.

Am văzut activiștii de Facebook care tot îndeamnă la vaccin, care îi pun la zid pe toți cei care nu s-au injectat, deși nu există cadrul firesc pentru mulți dintre vulnerabili. Cu ce resurse? Cu ce interes? Să ne agităm din cauza unor paralitici? Selecție naturală, frate! Educația Puiului de Brătescu-Voinești!

Altfel nu se putea, bineînțeles. Luăm trilioane de doze (împrumuturi bancare – ce amintesc că surplusul ilogic nu e deloc absurd), deh, Pfizer + Guverne = love, dar n-avem cum le distribui unde trebuie. De-abia azi citesc că din 15 noiembrie S-AR PUTEA forma echipe mobile care să vaccineze la domiciliu persoanele nedeplasabile sau greu deplasabile. Atenție, doar în sectorul 1 al capitalei! Grozav! Să nu cumva să sufere securiștii și Vișineștii!

Noi, din vorbe, ne-am dat peste cap de la niște artificii banale. Am rămas în urmă până și la capitolul neajunsuri.

Intelectualii gândesc eseuri unde probează egalitatea dintre afect și sănătatea fizică. Nu vrem nici măcar să învățăm să mergem, dar vrem să alergăm. Ne freacă icrele să facem referendumuri despre homosexualitate când numărăm pe degete spitalele cât de cât decente.

Ne îmbrăcăm în ie de 1 decembrie, țipăm la ăia care n-au tricolorul la avatar sau îi spânzurăm pe ăia care nu țin cu aromânca Halep.

Gătim tone de ceapă prăjită, deși nu locuim singuri în bloc. Distrugem stâlpii de rezistență ca să ne face open space. Ce contează că la o adică se dărâmă 10 etaje din cauza noastră?

Facem bășcălie de gramatica aromânului Hagi (un simplu dătător cu piciorul în minge!), dar în presă rareori găsim o virgulă pusă unde trebuie… plin de cașiști. Cu diplomă!

Ne flendurim pe la Untold și-n vacanțe exotice cu beleaua la ușă. Amestecăm protecția conjuncturală cu tot soiul de teorii alambicate despre drepturi negative, deși spațiul nostru n-a cunoscut democrația până în 1990 (esențial, nici după), deci n-a fost educată pentru situații excepționale care să nu fie ghidate strict. Pam! Pam!

Jumătate dintre copiii noștri se cacă în 2021 la gaură-n curte – sau mor la propriu înecați în căcat și pișat. Altfel, ne râcâie fenomenologiile. Confundăm independența cu anarhia, nu știm că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, nu avem de unde.

Conștiința națională nu e pentru nasul nostru moromețian, maminian și/sau diaconian. Și așa ne exprimăm patriotismul: un soi de țara arde și baba se piaptănă. Prosperă doar firmele de pompe funebre.

Din păcate, nu există mostre video din motive de drepturi de autor (nu, nici niponii nu-s perfecți). Numai niște scăpări în format audio. Concertul complet poate fi însă descărcat de pe sfintele torente sau cumpărat de pe site-ul oficial. Interesant, e și-o distribuție românească via endisc.

Încă ceva: filmarea arată că toți, dar absolut toți participanții la show din tribune, poartă mască. E drept, s-ar putea ca ei să nu fie atât de #inteligenți, #liberi și #frumoși precum ascultătorii de Untold.

Once upon a time there was a red warrior who fought for her life in order to protect the metal spirits. This red warrior fought only to break her own realm so that can she can evolve into what she has become now. The endless struggle ignited crimson flames that fired into a bright blazing beam of light. But just like a distant star fading away into the darkness, death is a part of life and is unstoppable. And after some time, the world entered into a state of complete darkness. This darkness devoured all the light that existed on Earth and the red moonlit was never to be seen. But even within this black abyss, there was light. As the light and red moon intersected, a new bright beam formed. To restore light back to this world, the red warrior once again descends upon the sacred Budokan.

Kono karada ga horobiru made
Inochi ga
Kieru made mamori tsuzukete yuku

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s