Helloween (2021)

Un merit important al grupului german Helloween este capacitatea de reinventare. Dincolo de sound-ul specific ce a rămas o constantă de la mijlocul anilor `80 și până astăzi, niciun album nu a avut aceleași atribute (sau doar aceleași atribute). Ultimul material, lansat săptămâna trecută, propune o nouă formulă veche marca rock ‘n’ roll Pumpkins.

Înainte de a vedea cum arată Helloween în 2021, trebuie să spunem că acest disc omonim este și un prilej de sărbătoare pentru că-i reunește pe aproape toți membrii care au marcat istoria formației. Mai exact, îi readuce împreună pe patru dintre componenții așa-zisei perioade de aur (care a clădit un curent preluat apoi de mii și mii de găști), artiști ce de-a lungul ultimelor decenii s-au bălăcărit serios, inclusiv prin tribunale.

Cvartetului buclucaș format din Michael Kiske, Kai Hansen, Michael Weikath și Markus Grosskoph li se adaugă Andi Deris, cel care a avut misiunea foarte dificilă de a înlocui timbrul lui Kiske la începutul anilor 90, cu onoare pâstrându-și de atunci locul în trupă, deși a trăit peripeții incomode, mai ceva ca Anette Olzon la venirea ei în Nightwish, Sascha Gerstner, chitarist cooptat prin 2002 din Freedom Call (o bună trupă semi-tribut Helloween) și Dani Loble, baterist oarecum necunoscut la intrarea în noul mileniu, dar care a reușit performanța (așa, corect, formalist) de a sta cel mai mult în spatele tobelor Helloween.

Și ca să încheiem inventarul, în ciuda pompei, din păcate suntem nevoiți să subliniem faptul că această aniversare cu iz pacificator, așteptată de generații întregi, este incompletă și puțin supărătoare…

Mai întâi, bateristul-dinamită Ingo Schwichtenberg, primul (și, probabil, cel mai carismatic) din catalogul trupei, a murit în 1995 la doar 29 de ani, fiind răpus de o boală cumplită. Dar ce deranjează cu adevărat sunt absențele lui Roland Grapow și Uli Kusch, muzicieni care în bună măsură au ținut în viață titulatura după și în timpul momentelor belicoase amintite. Timp de aproape două decade (!!!), cei doi au amplificat acea trăsătură distinctivă (și) datorită căreia formația e azi o icoană a genului euro-power. Deci, încă o dată, Helloween oferă reconcilieri parțiale și lecții de înțelepciune ușor ipocrite, mai ales în contextul în care Grapow și-a declarat disponibilitatea de a participa la reunire! În sfârșit, poate că peste alți niște ani vom asista la un nou soi de aglutinare dovlecească.

Revenind la albumul denumit simplu și sugestiv Helloween, marea întrebare care s-a pus la aflarea demarării calculului a fost cum vor putea colabora Kiske și Deris, două voci destul de diferite și cu multă personalitate. În plus, nici glasul lui Hansen nu e ignorat (la urma urmei el fusese frontman pe debutul Walls of Jericho). Sigur, asocierea se dovedise acceptabilă în cadrul turneului Pumpkins United – show care ne-a vizitat și pe noi și care a fost una dintre cele mai mișto prestații live din tot ce s-a văzut și auzit în România. Dar acolo vorbeam despre melodii vechi, despre hit-uri unde singura problemă era adaptabilitatea (iar la calitatea lor, flexibilitatea nu a fost o piedică). În cazul unui nou disc lucrurile stau cu totul și cu totul altfel din motive compoziționale evidente.

Concluzia mea e că nu se calcă pe picioare, dar nici nu excelează la capitolul întovărășire. Spațiul e suficient de degajat pentru a nu da senzații babilonice, însă nici nu există vreun sentiment armonios. Parcă cei trei cântă total separat unul de altul. Și nu știu dacă distanțarea, luând în calcul conjunctura, este tocmai scopul vizat. Astfel, din punctul combinației de vedere, nu asistăm la nimic spectaculos, deși așteptările erau altele.

Nu asistăm la nimic spectaculos nici în privința compozițiilor per total. Bineînțeles, judecate prin filtrul unei alte trupe post-Keeper of the Seven Keys I și II, piesele ar fi fost considerate satisfăcătoare. Însă de la niște legende ai pretenții mai mari. Formula de a îmbina stilurile tuturor epocilor este admirabilă, dar domnii se adăpostesc la umbra siguranței dată de statut. Cam la fel se întâmplă și cu bazarul Iron Maiden. De asemenea, tentația de a salva poticnelile mai ales prin vocea lui Kiske, solist care a rămas de-a dreptul fabulos (și în prezent atinge cu ușurință nu știu câte octave peste portativ), nu se ridică la nivelul pretențiilor.

Un alt aspect amar vine dinspre producția pe alocuri teribilă. Asta chiar miră! Totuși… Helloween nu e vreo fantomă Electrecord. Home Studios din Hamburg și Valhalla Studios din New York sunt aranjori profesioniști, cu destule pagini notabile în catalog. Să descifrezi atât de greu bassul personalizat al lui Grosskoph sau să te încrunți pentru a putea urmări dialogul chitarelor (tipic, registered mark, așadar punct de referință) este ciudat.

Ca mare fan Michael Kiske ce și-a dorit jumătate din copilărie și toată adolescența ca Voice să revină în Helloween, sau măcar pe teritoriul vitezei unde-i stătea bine (da, la un moment dat tipul chiar se supărase pe absolut tot, își luase jucăriile, plecase acasă lângă concubină, stând departe de sonoritatea ce-l consacrase, fidel doar unor faze pop-rock bonjovistice cam perisabile), am făcut următorul exercițiu de imaginație: cum aș fi receptat albumul de față dacă ar fi fost prima lui îmbunare? Probabil infinit mai cald. Țin minte entuziasmul pe care l-am avut când Sammet îl convinsese sa ia parte la proiectul (nu îndoielnic, dar oricum fluctuant) Avantasia (după sute de emailuri persuasive…) sau când am ascultat de altfel mediocrul duettino cu Amanda Somerville. Setea fiind trecută, probabil de-aia nici impactul recentului Helloween nu are forță teribilă.

A doua mare întrebare este dacă albumul eponim poate da episoade în eventualitatea unui viitor Best Of. Și nu cred că se pot extrage mai mult de trei melodii: (2)Fear of the Fallen, unde Kiske și Deris se exprimă în toată splendoarea lor, (3)Best Time, în ciuda anumitor trimiteri stridente către Billy Idol (melodia ar fi arătat mai natural pe un disc Unisonic, grupul poppish-power format de Kiske și Hansen în 2012 ca alternativă pentru nostalgici) și Skyfall, compoziție un pic migdalată ce pare deseori că își trage criant seva din materialul Somewhere Out in Space (Gamma Ray-ul lui Hansen).

În rest, audiția cred că se adresează doar fanaticilor grupului. Un limbaj care, oarecum simpatic, posedă atmosfere mai degrabă Masterplan… trupa lui Roland Grapow. Bătrânețea vine la pachet cu fentarea (auto)ironiei și driblarea optimismului boem ce caracteriza formația. Dacă orgoliul tot a rămas colosal, să fi fost aceasta calea de a integra complet perioadele? Nu știu. Cert e că azi avem un Helloween matur, atent paleografic, dinamic, dar și prudent, prea puțin temperamental, chiar deloc naiv (ne obișnuisem mai zâmbăreț: opțiune aparte în cadrul unui spațiu îndeobște aspru), și cam dependent de înzestrările native.

We are the flame in the fire
The voice in the choir
We’re always nearby

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s