Babymetal – Gimme Chocolate (2014)

Mi se pare mișto cum o piesă, album sau formație, pe care inițial nu dai doi lei, se întâmplă să ajungă chiar și-n topul preferințelor muzicale personale. Sau cum o realizare poate căpăta alte și alte semnificații pe care nici cu gândul nu gândeai că le poate exprima.

De obicei, caracteristica asta, anume plurivalența, se atribuie scrierilor așa-zis perene (opere de artă). Când e o șmecherie la mijloc (ori mai multe) bineînțeles că treaba cu pricina se va reinventa iar și iar.

Dar ce te faci când vorbim despre o melodie cam plagiat Exodus? Sau dacă nu copy/paste, părțile electro fiind adaosul Idol modern, în orice caz foarte ancorată în limitele (uriașe) thrash metalului.

De când a apărut proiectul Babymetal (s-au făcut deja vreo 10 ani), Gimme Chocolate a fost pe rețelele media cam principalul exponent la prima vedere. Japonezii au avut grijă s-o promoveze suplimentar. Și asta pentru că trasa clar sonoritatea supărată combinată cu dulcegăria unor puștoaice pe tipar Idol: leitmotivul conceptului. Mai departe, catalogul trebuie ascultat atent.

Prin urmare, dincolo de faptul că Exodus nu se numără printre mostrele pe care le-aș evidenția ca fan muzică (exceptând Slayer și ceva Testament, aproape nimic thrash, presupunând că Metallica n-a fost niciodată thrash 100%, iar Coroner e deja prog. thrash, nu reprezintă mare inteligență-n domeniu, în sensul diversității), GC, cel puțin comparativ cu alte piese BM, mi s-a părut multă vreme stridentă, exagerată, marketing.

Azi, cred însă că e o melodie al naibii de percutantă. Poate una dintre cele mai tari reușite în domeniu (animat) speed, deci în strânsă legătură cu viața ca atare.

Să explic

După cum am tot insinuat, fata – moartă – care mi-a dat motivul să sar nu numai piedica pe care mi-a clocit-o bărzăunele recent (personalul ca personalul, dar imaginea necunoscutelor fete tinere din morga Covid mă va agita probabil pe veci), ci și neajunsul general, în ideea că a muri tânără, foarte frumoasă, fix când viața începea să-ți fie mai dragă, mai dezvelită, e o belea incomparabilă, mi-a spus în timpul înmormântării, prilej cu care am descoperit-o ca eternă vecină a bunicului (apropo de vlagă, m-a făcut să trec și peste cântecele alea sinistre ale ortodoxiei, pe lângă fariseismul, nesimțirea și prostia rudelor) prin poza de la cavoul familiei ei că… Baby…metal. Seamănă cu Nakamoto. Transmite o vitalitate similară în regim adolescentin. Dar și la propriu, așa s-a nimerit, zici că-s gemene – e drept, românca e mai drăguță, având și ceva din Evgenia Medvedeva plus Anna Shcherbakova, deci un rafinament efectiv… era să zic și Kamila Valieva, dar și așa mi-e teamă să nu-mi dispară blogul la sfatul paznicilor democrați.

Nici nu e fardată pentru camerele de filmat. Iar suflul de la imortalizare, tinerețea, scrutătura dinamică și curiozitate specifice, mimica rebelă… poate a fost ultimul ei strigăt de viață (hedo bang, hedo bang, hedo bang, pam pam pam pam), ba chiar și aerul de superioritate (genele îi erau fițoase, erudite aveam să aflu, sensul dorit), sunt varianta naturală a sinteticului nipon metalizat via feciorie. Complementaritate desenată cu precădere în sfinții războinici din filmele animate populare. Rock`n`roll a la tocilara Dana.

Am asimilat apoi Road of Resistance, Akatsuki, Ijime Dame Zettai, No Rain, No Rainbow ori Headbanger în concordanță cu tabloul menționat. Dar Gimme Chocolate, cartea de vizită BM pe vreun Youtube, niciodată.

Până în ziua comemorării, dată ce m-a găsit în cimitir. Dusesem… niște garoafe. Atât am fost în stare. La scurt timp de la ofranda mea stereotipă, apare acolo o femeie, cam la 40 de ani (poate sora ei): aprinde o lumânăre de-aia mică, inelară, nu țipătoarele roșii care mai nou se vând și-n rețelele de supermarketuri neoliberale, după care pune lângă medalionul de amintire, mitraliera lui Manny Pacquiao în creierii mei, o… bombonică – de Crăciun, căci atunci murise fata din poveste -, apoi pleacă grăbită. Toată scena a durat nici jumătate de minut.

Ete așa mi-a picat fisa: viteză esențială, la obiect. Gimme Chocolate!

Am derulat piesa chiar la fața locului. Simțeam că-mi scăpase ceva… sau că nu descoperisem totul. Că fusesem ca-n zicala cu țăranul care nu știe ce-i ciocolata: mănâncasem doar hârtia și aruncasem bucata.

Introducerea (din live-uri) vestitoare pe vocea aia aflată undeva între nervozitatea gagicii din The Ring și dorința oricărui tânăr de a păpa ceva bun.

Copilăria din pseudodialogul japonezelor și fundalul metal cu iz de manifest – thrash metalul s-a definit mereu ca un stil muzical protestatar – în cazul nostru, revolta împotriva firului tăiat prea devreme.

Dansul interpretelor analog privirii ei însuflețite.

Solo-ul (mai degrabă smulgerea) de chitară psihedelic, definitoriu întregului cadru în care mă aflam (si mă aflu de patru luni încoace), manevrat cel mai bine de… culmea, Mikio Fujioka, considerat de mulți drept echivalentul lui Jimi Hendrix din Asia modernă, muzician ce a murit în 2018 la doar 36 de ani după o tâmpenie de accident pe platforma unui… observator astronomic… nu mai reiau și gâlcii personali Sailor Moon… Recomand versiunea din dvd-ul Legend S – Apocrypha.

Fazele din concerte când Suzuka Nakamoto vorbește temeperamental cu publicul pe la mijlocul piesei, fix cum parcă mi se adresa fata aia în timpul durerii și întristării.

Versurile știam că descriu acceptări, deschideri și psihodrame studiate.

Iar riff-urile… nici nu știu dacă se le iau ca descătușare, ca eliberare, ca să vă dau cu pikamerul tuturor celor care n-ați lăsat-o, incluzându-i aici pe Dumnezeu și Satana (neam mai dezorganizat ca al meu), și pe, vorba aia, Fox God (ăsta cică-i Providența care protejează tinerii în mitologia japoneză), sau ca visul unei lumi – reale – unde nicio puștoaică nu suferă. Sau ripostează dacă suferă. Mă întreb dacă îi place noul meu hanorac cu Nezuko 😀

Toate astea le-am aflat după întâmplarea memorială. Sigur, teoretic, ne putem imagina făra opreliști diverse scheciuri, însă autenticul parcă are alt gust. Ce ciudat e să vorbesc despre autentic în cadrul Babymetal

În orice caz, de atunci nu i-am mai dus garoafe… și așa ucise. Mă bătea la un moment dat gândul să las un ghiveci, niște bulbi sau cum se cheamă…, și să mă îngrijesc periodic cu riscul de-a părea un bizar dus cu pluta în ochii rudelor sale. Le trânteam ceva citate din Cioran de se calmau imediat! Deși, am mai zis-o, spre deosebire de nenea Emil, eu încep să învăț cum să-mi clădesc existența pe un cimitir. Dar trăim/murim în România. Coronița de brad pe care o lăsaseră ai ei de Crăciun a dispărut după nici două zile. Mi s-a râs în nas când i-am pârât parohului… groparii făceau caterincă de mine, aia de la administrația cimitirului zicea, cum altfel, să probez acuzația… 😦

Nu i-am mai dus flori, dar îi las câte o ciocolățică – din lipsă de inovație plus comoditate plus teama de a nu sări calul… oamenii vii sunt năstrușnici, mai mult sau mai puțin pe bună dreptate; am copiat-o și eu pe vizitatoare cum Babymetal a copiat Exodus. Dispare și aia, dar atunci mă bucur. Una e să furi ornamente florale ca să le revinzi, la suprapreț, la intrarea în lăcașul sfânt, Doamne ajută!, alta e să iei mâncare ca să o mănânci… bănuiesc că țara noastră n-a ajuns atât de rău încât până și Merci se vinde la bucată.

În timp ce scriam foaia asta tâmpită mi-a picat altă fisă: am abreviat titlul melodiei subliniate. Inițialele fetei sunt (!) tocmai GC. Nostimă coincidență!

Altfel, Gimme Chocolate nu este un episod progresist marca Babymetal. Oricât ar fi vrut comercianții implicați s-o cosmetizeze în rozaliu de tarabă și oricât ar fi vrut s-o promoveze, altele sunt momentele de vârf (pe întreaga scenă rock, nu doar în demersul proiectului). Cu toate astea, mai nou mi-a devenit la fel de obsedantă precum Akatsuki, From Dusk Till Dawn, Syncopation, Road of Resistance ori Rondo of Nightmare. Și cum merge cu Tanita!

Din păcate sau din fericire, Doki Morning, ohayo, wake up!, cealaltă expunere comercială, chiar nu va avea analogii în consecință, deși mi-ar plăcea tare mult să trăiesc momentul ăla când Yusuke Urameshi învie din morți sub privirile lui Keiko.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s