Mor după desenul ăsta! Momentul când am zis că-mi bag ceva-n autoportretele lui Rembrandt care m-au agasat ani de zile. Nici Mona Lisa nu mi se mai pare atât de sexy… iar Munch acum cred că e de-a dreptul emo.
Serios, există ceva mai mișto? Cel mai mult îmi place cum fata asta, personificarea vieții, e fie complet indiferentă la clopotele mortuare ce tronează locația – arhitectura poate insinua o construcție tipic funerară (bănuiesc că știe toată lumea cum se iese din capele), fie lasă impresia că le mișcă vestitor (scopul edificiului dintr-o altă perspectivă) prin însăși prezența ei. Eu am zis că mi-am ratat cariera și că mai bine dădeam la teologie, secția clopotar.
Dar, poate, nu m-ar fi bucurat atât de mult dacă nu o găseam alături de Adore, unul dintre single-urile discului 999 semnat Reedem. Piesă, album și trupă elvețiene pe care doar auzite n-am dat mai mult de două cepe Proconsul. Tipa în roșu m-a făcut să aflu că la mijloc, în calitate de producător, se află excepționalul Thomas Vetterli (Tommy T. Baron), chitarist în perioada de aur Coroner. Și se știe deja părerea mea conform căreia Coroner a fost, în genul cu pricina, peste Metallica ori Slayer… sau că meritau alăturați faimosului BIG 4 (poate chiar în locul unora).
Prin urmare, am fost mai deschis. Astfel am descoperit că acel indie pop punkish hard aparent tâmpițel, cu nimic mai atractiv decât niște coordonate Bon Jovi – 3 Doors Down – Green Day – Coldplay – U2, ascunde un farmec special în naivitatea de suprafață. Cred că Muse ar fi un reper clar și valabil. De altfel, Redeem apelează de câteva ori la cuvântul muză pe parcursul activitații de studio. RGN a nimerit-o din nou… dacă nici aleasa asta animată (la propriu) nu mai are darul de-a inspira…
Căci, desenul e bucurie simplă. Avem nevoie și de așa ceva. Iar Adore o evidențiază fix cât trebuie pentru a nu cădea în capcana dulcegăriei gratuite, nici în ignorața frumosului – conceptul total e antitetic emfazei #TFL. Ba dimpotrivă, spune că-n lumea asta bizară există și alte sentimente particulare nouă pe care n-avem de ce să le băgăm sub preș.
Ritmul de vals… imaginați-vă domnișoara făcând piruetele specifice… când, la un moment dat, cineva apasă blitzul și o imortalizează. Asta totul într-un cadru iconoclast (operă) rock. 😀 Pe bune 😀 există ceva mai mișto? Cerul, să mor io, nu știu dacă ar fi fost atât de biancoceleste în absența ei. 😀
Ca să rămânem și-n tema cealaltă, îmi amintește de Kaori Oda într-un metal musical Sound Horizon pe piesa Hi iro no Fuusha.
Și versurile necomplicate (ca să nu le spun candide) vin perfect. Am senzația că orice altceva, chit că mai… analizate, ar fi stricat treaba. Cum ar fi fost Epitaph de King Crimson ca anexă? Sau ceva Floyd mai în arguție? Meh…
Tot albumul 999, care e denumit astfel după ce unul dintre muzicienii elvețieni, pierduți prin Londra, s-a îmbătat de necazul rătăcirii și a apelat numărul de urgență, conține o desfătare vivantă. Chiar și Lost (albastra dintre stele, mai în ales asimilând ușorul experimental din mijloc, merita dezvoltată la rândul ei, dar cred că am spus tot ce era de spus în Compact – Fata din Vis) ori Broken.
Da, și tocmai am înlocuit-o ca wallpaper pe Tsukika din Linked Horizon cu oricine ar fi balerina. Parcă-mi vine altfel să mă fac că muncesc de acasă pentru titanica robotizare capitalistă.
P.S.: E ceva ciudat cu primele secunde din Adore… de parcă s-ar fi putut dezvolta milioane de alte drumuri.
I nearly fill the white pages
written down in ages
I hardly can remember how much pain I felt inside
un gând muzical 