Wilderun – Epigone (2022)

E cam riscant să-ți denumești astfel albumul atunci când te avânți pe teritoriul experimentalului și când nevroza nu se mai vrea a fi doar subiect liric. Mirajul Pink Floyd e mereu cu dublu sens. Dar, dacă te numești Wilderun și ai fost o trupă capabilă de o creație precum Veil of Imagination, îndrăzneala e cumva acoperită. Iar, în fapt, imprundența aparentă e înlocuită de impresia că noua realizare probabil va fi desemnată albumul anului în multe publicații de profil.

Epigone, al patrulea disc de studio semnat Wilderun, trupă cu sediu în Boston, este un adevărat carusel al variabilelor. Stilul Floyd e impregnat vizibil, dar sub o formă dată de subgenurile dezvoltate ulterior faimosului grup britanic. Cred că de la Anathema n-am mai avut senzația că ascult o veritabilă continuare, nu un mim. Floyd aici e substanță, nu doar influență (există destule trupe excelente impure, a nu se înțelege că refuz orice procedeu sistematic de dragul așa-zisei originalități – oricum imposibilă… compoziția romantică sau barocă, ce dracului să-i faci?, chiar și Piper at the Gates of Dawn de ți-ai zice… cui îi pasă?). Ca și cum Barrett, Waters & co. spun acum ce n-au mai apucat să spună (laolaltă). Sau spun folosindu-se de alte oportunități.

Alături de latura prog. symph pe care grupul o construiește stupefiant, apelând printre altele la țambal, mandolină și tot soiul de manevre neortodoxe ale funcționalității chitarelor (electrice și acustice), sintetizatoarele și, în general, adaosul (mai) modern elaborează o lume muzicală excitantă unde zbuciumul coperții încearcă să fie gustat din numeroase unghiuri sensibile. Îmi închipui că-s un fel de meteorolog prins în liniștea din mijlocul unui ochi ciclonic… temporar aproape sacral, impalpabil, dar nici cu posibilitate de ieșire. Americanii profită din plin de timpurile în care se exprimă.

Stilul vocal, acum mai apropiat de maniera Riverside (adică tot Pink Floyd în definitiv), este exact ce-i trebuie găștii pentru a sublinia modelul senzorial psihoanaleptic. Iar părțile guturale cred că-s cam a doua oară în istorie când au ȘI eleganță.

Impresionează întreaga edificare, foarte complexă, dar sectorul rezervat chitarelor-tumult reprezintă principalul element de atracție. În lipsa lor, demersul ar fi părut nelegat, impersonal. Pasajele alea destul de episodice aduc pulsația vitală. Astfel, epigone chiar poate fi interpretat în cheia debarasării. Wilderun e o trupă formidabilă!

Culmea, deși majoritatea recenziilor o găsesc drept punctul slab, faza Ambition e preferata mea. Nu sunt deloc de acord cu cei ce spun că îngreunează albumul sau că strâmbă omogenitatea. Sinteza aici e: în deformările obsesiei. Am convingerea că ambițiosul necontrolat ajunge o fantomă. Nici nu e nevoie de droguri, ci numai de anumite sisteme sociale pe care le înghițim crude… apropo de Pink Floyd.

I just wanted to escape to your domain
Mine’s not the same

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s