Am avut zilele trecute ocazia să schimb câteva cuvinte cu Luciano Marangoni, unul dintre chitariștii nou înființatei trupe argentiniene Penumbra. Muzicianul încerca să-și promoveze acest single (chat-ul Rock Goes Nightcore) care anunță debutul găștii prin EP-ul omonim, prilej să-mi dau cu părerea. Astfel de talciocuri ce caută reacții – e bine că unele trupe sunt foarte interesate de părerile ascultătorilor, chiar din punct de vedere metodologic!, și că profită de orice modalitate de expunere (în România e împământenită ideea cum că muritorii n-au dreptul să se pună cu galoanele artiștilor… muritori ce, spre norocul lor condiționat, sunt datori să se intereseze pe cont propriu) – apar des pe canalele media mai permisive. De obicei, scrierile adolescentine sunt trecătoare, însă nu același lucru se poate conchide și în privința primei compoziții semnate mai sus amintitul, JuanMa Ramo (chitară), Dana Cativa (tobe – tipa știe să lovească!), Jerry Lobos (bass) și Lilen Olima Guberti (voce). Cred că formația asta are și va avea ceva de spus.
Pentru început, trebuie să diferențiem Penumbra de față. Denominația aleasă se mai regăsește și-n alte zeci de cazuri. Mă gândesc în special la trupele franceze și spaniole cu nume identic, formații mult mai cunoscute publicului larg. De altfel, argentinianul discutat împrumută destule faze din predecesorii menționați.
Asta a fost întâia critică pe care i-am adus-o. Chiar nu se putea găsi un alt nume?
Ascultând Tormento, am ajuns la concluzia că… probabil e mai bine așa. Latinismul + elementele gothice se împletesc natural. Muzica propriu-zisă captează și duce mai departe intuiția corolară.
A doua critică impulsivă a fost legată de producție. Fapt recunoscut de interlocutorul meu – mi-a povestit dificultățile privind obținerea echipamentului care să-i satisfacă, dar care să se și încadreze într-un buget strâmtorat. Aspectul financiar pentru compozitorii rock e la fel de problematic în Argentina precum e și-n România. Totuși, sună infinit mai lizibil decât majoritatea materialelor noastre de profil.
Ascultând mai atent Tormento, m-am gândit că tocmai micile incoveniențe tehnice cristalizează mesajul. Un mesaj tipic gothic, tipic stării de spirit penumbroase, la care contribuie afectiv și sentimentul intim de jazz. Penumbra nu dă pe din afară de originalitate. Însă e o construcție care evită statutul enervant de epigon, limitându-se la încadrarea în categoria subgenului asumat. Al nostru Between Colors reușise ceva similar.
Dar Between Colors n-a beneficiat de o vocalistă la fel de capabilă, cu toată aprecierea pentru domnișoara Cristina (baremul autohton, din păcate, e stabilit destul de jos). Lilen chiar are talentul de a confirma mesajul formației sale. I-am și recomandat chitaristului Penumbra, tot comparativ cu certurile și despărțirile curente care se petrec la noi (incluzând Between Colors), divorțuri ce în definitiv afectează însăși bucuria vieții, artiștii români neputând să evolueze tot fârțâindu-se de colo colo, mereu mofturoși până la exasperare (cel puțin asta îmi arată muzica noastră de prin 1970 încoace), să facă tot ce poate ca s-o păstreze aproape. N-aș exagera încât să afirm că sud-americanca ridică (compensează) generalul, însă face parte din clasa solistelor cu multă personalitate pe baza căreia se pot desena idei muzicale mai largi.
Câteodată trupa parcă trage de o noțiune, forțând-o pe Lilen să ascundă poticneala… după care vine ieșirea din refren prin acel un tormento esta aca controlat (iz de resemnare) care șterge orice neajuns (ca totalitate). Ba chiar sugerează că întregul e intenționat și că doar acumularea istorică duce la comentarii extra critice. Pe scurt, sună atractiv, și până la urmă asta contează.
Sonoritatea completă e un subiect atractiv. Pentru că, deși influențele pot fi recognoscibile la rigoare, Tormeto are povestea sa proprie. Probabil că Lacuna Coil este cea mai potrivită asemănare, dar inserțiile aparte jazz, metalcore, doom sau hard, pe platou gothic, unde încolțește parfumul symph (din nou, caracteristicile vocalistei joacă roluri de colaj), fac o experiență apreciabilă în sine dintr-o piesă cu structură uzitată. Aici intervine capacitatea actului artistic ce nu poate fi redată la virgulă.
Și tocmai această abilitate mă face să cred că Penumbra din Argentina are un viitor interesant.
Sigur, versurile influențează conceptul deplin. Ansamblul nu cred că poate fi oricând digerat (acceptat ca ziceri oricum deja folosite atent, poate mult mai inspirate tehnic) în absența unui stimul. Bineînțeles că i-am împuiat și argentianului capul de cum și ce simt eu când mă uit la fata din vis (de la cimitir). Dar… acel un tormento esta aca fixează clar latura dezolantă a fragmentului existențial. Ya no se que puedo hacer aca… am ajuns să mă întreb tot ducându-mă la ea. De parcă trebuie (!) să răsară la un moment dat pe aleea unde locuiește, să-mi răspundă. Chestie care n-are cum să se întâmple. Și când îmi dau seama de inutilitate, chiar mă necăjesc! Măcar dacă nu avea ochii atât de frumoși!… ni amanecer en tu mirar
Imaginea centrală a videoclipului (MV) contribuie la concordanța subiectivă. Cum ar fi, bă, să vrea să-mi raspundă și să nu fie lăsată?
În altă ordine de idei, pe la mijlocul dialogului meu cu Luciano a intervenit o româncă din Cluj. Care româncă, în vârstă de 21 de ani, s-a declarat foarte uimită de faptul că spaniolii sunt responsabili pentru limba vorbită în Argentina. 21 de ani, studentă la Babeș-Bolyai. Întâmplător sau nu, fata noastră crede că măștile de protecție împotriva bărzăunelui (și nu numai) sunt decât botnițe, că pandemia e o făcătură eventual chiar extraterestră, că dacii au rezistat eroic romanilor, că Ștefan cel Mare era/e sfânt și că rușii sunt răi, americanii sunt buni. Cine știe? Poate și de-aia noi n-avem tinere trupe ca Penumbra. Sau dacă le avem, ele n-au consistență. Dar, continui să cred, nu e complet vina ei (tinerilor). Cât timp educația e aici băgată la capitolul și altele (știți că la Conservator e inimaginabil ca guriștii să deprindă tehnici rock?… nu-i îndeajuns de savant!)… mai bine nu mă stârnesc iar. Curios cum Argentina, cu nimic mai mișto decât România, a dat totuși lumii trupe senzaționale precum Auvernia.
un gând muzical 