Mă mănâncă undeva să expun iar teoria chibritului capitalist. Coperta debutului Cargo – trupă prin excelență subjugată ambelor perioade marcante românești de dată recentă – ar fi declicul. Mă rezum însă la a cita din piesa de titlu: absurdul din nou a învins. Lumea noastră de azi, aflată sub sectarismul economiei, e la fel de împotriva omului, împotriva idealurilor care-l diferențiază în univers, precum era și aia de dinainte de 1989. Cu unica deosebire că azi putem vorbi (ceva mai mult) ca să nu tăcem.
Melodia Povestiri din Gară, nu albumul (destul de insignifiant în rest), timp de aproape 20 de ani m-a dus cu gândul la un singur lucru: Cel mai iubit dintre pământeni. Deschiderea vocii lui Adi Bărar (mort între timp de Covid), urmată de lamentația lui Kempes, mi s-a părut extrem de reușită – stilurile celor doi redau atmosfera dorită, una care distribuită doar vocii principale, anume lui Ioncu, nu cred că ar fi surprins la fel de bine trăirile unui Victor Petrini. Inspirație maximă! Dar și per ansamblu, incluzând stările de fapt autohtone din ultima sută de ani.
Site-ul muzicisifaze.com, prin vocea domnului Horia Diaconescu, critica intervențiile de clape ale Povestirilor: modeste și nu foarte inspirat sonorizate. La partea cu producția nu am ce să obiectez… groaznice au fost, sunt și probabil vor fi cam toate materialele muzicale românești (pe fond sau pe formă). Cât privește mediocritatea artistică, consider contrariul.
Tocmai clincănitul (neala) cu iz nostalgic – dorința de a trăi într-o lume cu adevărat mai bună, una care pune preț pe meritocrație și pe autentice scări de valori (tragicomic, prezentul e mai anapoda decât pe vremea perioadei comuniste)… de ce nu? și pe dragoste -, cinelii demențial de amari, bass-ul torsionat, precum și pseudosaxofoneala (natura declamatoare – criantă – a instrumentului) sunt tot farmecul – solo-ul de chitară domină vraja… atunci îmi vine să dau cu pumnii în pereți. Farmec ce își depășește condiția locală, una de asemenea contestabilă (mai degrabă din cauza repetiției…. sunt și alte subiecte pe planeta asta): obstinația mistică.
Tot în răstimpul menționat, am crezut că trupele noastre abuzează de tot ce implică ideea nomadă romanțată. Aici, la Cargo, formație de altfel prinsă constant în mreje manelistoide (a se vedea Aproape de voi și, mai ales, Dacă ploaia s-ar opri), țiganiada capătă acel sens din literatură, probabil luat direct de la Mircea Eliade (cu fascinații, cu aberații). La care se intervine, firesc, în spirit rock: libertate, visare, căutare… grosso modo.
Așadar, ecranizarea sonoră a romanului semnat Marin Preda, cum îmi place să interpretez compoziția de față, are valențe universale prin însăși aspirațiile rasei din care facem parte.
Dar nu acoperirea Terrei, dincolo de blocul comunist, mă face acum să menționez o altă piesă cu care am crescut. Ci refugiul personal, adiacent vieții mele ca pion bolșevico-neoliberal.
Socio-politic, am asimilat Povestirile ca orice român care a avut neșansa să copilărească holbându-se la urmele gloanțelor de pe strada formativă. Și care a avut nenorocul să descopere că sistemul din prezent te împușcă la fel de letal. Cum urla Al Pacino în Parfum de Femeie… you are killing his sooooooul!
Ei bine… versurile, punctul fundamental, fără de ale căror morozități nu puteam acum ieși din geografia mea… cum altfel să explic lumii înconjurătoare preocuparea pentru o fată care… a mai și murit cu cinci (!) ani înainte să mă nasc eu, dacă nu prin Povestiri din Gară? Am de multe ori senzația că emblema pe care mi-am construit-o fără să-mi propun (nu eu am căutat-o – nu mi-am indus ca-n destinologie, astrologie, numerologie, Pilda Zilei, Ziua Vrăjitoarelor sau pocăială -, ea a fost fix acolo… dinaintea mea) fie mă trimite la nebuni, cu recomandare specială, fie mă va flata istoric. 😀 Aș vrea să-i bat la cap pe toți, să le pălăvrăgesc nonstop cum interpretez eu grozăvia feminină prin ea. De fapt… grozăvia omenească. Mi-e incomod. Mă mai descarc pe aici din lipsă de altceva tangibil. Tastatul conferă o siguranță aparte. De exemplu, Și anii ce s-au scurs… de ieri! Citeam zilele trecute cum o tanti cu tone de followers se plângea de mama focului în presă că i s-a dus adolescența. Ok, cu toții vrem înapoi acolo. Dar ce te faci când nici nu mai apuci să-ți consumi tinerețea, precum eroina mea? RGN are în sensul ăsta o imagine elocventă pe Blind – Teenage Dreams. Sau în Atlantis Awaits – Letters in Wonderland. Sau orice în gălbejeala aia mormântală. Haios e că doamna-influencer se autodefinește (și) ca fiind specialist în schimbarea stilului de viață. Cum s-ar zice, Bagă-ți mințile în cap. Îmi vine să strig…
Și de câte ori n-am zis: ce dracului, bă, Kempes… chiar era nevoie de sparg paharul, vreau să te uit… șailailailailaialailai (sau cum e interjecția cortuară) după atacul ăla împotriva Matildelor (Anelor Pauker, Alinelor Gorghiu?)? Având în vedere că azi beau cam mult extraordinar de frustrat fiind din cauza superbului epitaf măsliniu și ochilor anistorici vivifianți (sunt ocupat, dacă mă caută Humanitas, Dilema Veche sau altă spoială), pură antiteză a inexpresivității (sau frumusețe luată ca atare), pe care nu-i pot scoate din imaginar orice aș face… Dar, atât cuvintelor, cât și susținerii – pe episoade – instrumentale (până acum apreciate drept limitate, dacă nu chiar nuca-n perete) le-am dat mai nou o traducere fără cusur. Iar urletul metal din epilog mi se pare perfect în momentul ăsta.
În loc de concluzie, revin la articolul lui Horia Diaconescu: pana si productia prafuita, in ecou, conserva un anumit efect de defileu…
Povesteau de problema agrară
Eu plângeam, ei râdeau, ce ciudat!
Toți vorbeau, râzând într-o doară
Iar țiganii cântau din vioară…
Eu voiam să le spun despre tine, mă gândeam numai la tine
un gând muzical 