Compact – Fata din Vis / Cântec pentru Prieteni (1985-1988)

Trupa Compact este astăzi un subiect revolut. Iertare! Lipsa de activitate consistentă din ultimii 20+ de ani face ca tratarea în cheie critică să fie plictisitoare, mai totul, chiar și sentimental (memorialistic), fiind în prezent sucit pe aproape toate fețele. Îmi rămâne însă senzația că Dan Marin, realizatorul coperții Fata din Vis (singura captivantă din cariera sa de grafician), a realizat ceva ce poate da mereu conotații noi muzicii formației clujene.

Din motive paleografice, nu pot disocia albumele Fata din Vis și Cântec pentru Prieteni. Casetele cu optzecistul Compact mi-au fost foarte alături în copilărie. Pe partea A era Fata… pe B era Cântecul… bandă reluată la nesfârșit (melodii lipsă, aveam să aflu, printre care oda aia comunistoidă). Și, pentru că le-am pomenit pe pagina anterioară, am zis să le dau un loc separat, acum, din poziția de om mai îmbătrânit. E interesant cum o muzică, de altfel în mare măsură cantitate neglijabilă la nivel mondial, poate totuși căpăta alte și alte însușiri.

Azi, nu mai cred atât de mult în isteria Compact. Pe de altă parte, farmecul are darul de a se mula constant pe subiectivism. Prin urmare, Ciuci & co. au ajuns pentru mine un simpatic studiu de caz.

Este știut faptul că piesele formației prezente au marcat generații întregi. Pornind de la premisa că nu avem de-a face cu o muzică ieșită din comun, cel puțin comparativ cu ce se întâmpla în vestul anilor 70-80, voi sublinia trăsătura regeneratoare a trupei Compact, cel puțin la nivel local.

Ok, coperta… stimulentul paginii de față. Asta e chestie universală, dincolo de muzică. Nu voi relua Simbolul pe care l-am tot detaliat în trecutul recent. E suficientă trimiterea către foile de dinainte. Menționez doar potrivirea ideală cu scena personală curentă. O adecvare ce n-am descoperit-o decât intuitiv până când am dat peste cea mai drăguță fată pe care am văzut-o vreodată, fie și în poze. Așa, moartă cum e ea în real.

Albumul Fata din Vis nu impresionează, cu atât mai puțin după ce se iese din sfera forțată de timpuri. Spațiu, limpede trasă din Pink Floyd, e singurul moment admirabil. Cărare Peste Timp are câteva clipe instrumentale destul de reușite, bassul lui Teo Peter de pe Ești Totul Pentru Mine… ne oprim aici.

Dar… cum sună tras prin filtru părtinitor! Mă refer în special la piesa Fata din Vis, un hit demn de Mamaia și Cerbul de Aur, nicidecum de aprecieri calculate.

Și apare discuția legată de valoarea muzicală intrinsecă. În urmă cu trei/patru decade, românii puteau spune că-s fascinați de Compact și din lipsă de altceva. Însă anii au trecut, bagajul s-a îmbogățit, iar Fata… tot place. A trecut testul timpului, barometru cică esențial.

Timpul autohton, firește.

Întrebare: e muzică așa-zis bună? Cred că ar trebui să învățăm cum să despărțim cubul interior de realitate. Sigur, am putea lua calea scurtă, anume: e loc sub soare pentru toată lumea (cu efectele de rigoare, printre care absența totală a României de pe harta muzicii internaționale). Problema apare în momentul divinizării, acțiune din plin simțită în România când vine vorba de Compact. Este ea justificată?

Matematic… îndoielnic. Sau rar. Afectiv? Altă belea… afectivitatea ar putea dezvinovăți absolut toate kitsch-urile.

Sar direct la discul Cântec Pentru Prieteni. Un album unde găsim o piesă ce cred că, lansată în Anglia, ar fi fost azi semnificativ apreciată peste tot în lume. Compoziție, îmi place să visez, care a dat cu adevărat seama coperții Fetei.

Călător Spre Infinit

Stilul tobelor – biciuirea aia de ciocan -, amprentă Compact pe care n-am mai regăsit-o la nicio altă trupă, plus dialogul dintre Paul Ciuci, Vladimir Cnejevici și Constantin Cămărășan m-au făcut mereu să pun la îndoială glorificarea cuplului Jon LordRitchie Blackmore (Perfect Strangers), de unde, evident, ai noștri își trag seva mascată sub o abordare Iron Maiden – Judas Priest… și aici o altă paranteză: metoda (Harris + Tipton) a tot fost testată de mii și mii de formații, dar parcă niciodată cu succesul Călătorului. Din ce știu eu.

Am avut prin liceu o gagică blackeriță. Zicea că nu suportă (bag mână în foc că dacă a născut vreo fetiță, sigur a botezat-o Alesia. #Alesia) Compact din cauza vocii prea pițigăiate. Avea dreptate până într-un punct. Iar punctul ăla e Jocul Ielelor. Dacă majoritatea fazelor de metal extrem aduc mai degrabă a filme horror de weekend (ca mesaj), copilul murind, moment de referință în catalog, se ia în serios. Este și unicul episod din istoria trupei când Ciuci își găsește echilibrul ozzyosbourneist. Tipa a terminat problema înșelându-mă, eu crezând în destinul Negură Bunget.

Pariasem și pe constănțenii de la Magica, dar anii au trecut și eu unul tot nu înțeleg ce spune Ana Mladinovici. Producția, până și-n secolul ăsta, e mai rea chiar și decât Electrecordul.

Și apropo de alte formații românești, am avut și neplăcerea, tot pe la pubertate, de a discuta cu un membru Interitus Dei, asta când muzicianul nu era preocupat să scuipe jandarmi la meciurile echipei securității (Dinamo București), despre Jocul Ielelor. Eu agitat, el rece… pentru că nu există ruperi de ritm formidabile… se cântă în puțini timpi… la noi se poartă comparația Motorhead – Van der Graaf Generator. Gogoși cu caviar, Covid cu Reich. Între timp, el a devenit vedetă doar pe metalfan.ro, acolo unde se spune despre gașca sa, într-un limbaj mai de lemn ca al meu (măcar nu-s editorialist, ha!), că: ofera un album omogen si eterogen in acelasi timp, piesele avand destul de multe diferente stilistice, dar posedand o coloana vertebrala unitara, iar eu meditez la o moartă anonimă.

Revenind la debutul Compact, trebuie semnalată concluzia domnului Mihai Plamadeala de pe muzicisifaze.com: Intre putinele aparitii rock din tara, Fata din vis este una dintre reusite. Nota moderat critica a acestui articol este data de dorinta de recuperare a adevarului, asa cum este el, mai presus de idealizarea trecutului. Intr-o analiza antropologica, meritele celor de la Compact de a fi reusit sa faca ceea ce au facut (in general vorbind), sunt mult mai mari decat arata albumul, la o simpla auditie.

Mama îmi povestea cum colega ei de bancă din facultate, doamna Mara Popa, muzicoloagă care cred că și-n prezent lucrează la Radio România Actualități, o tot bătea la cap: ascultă atentă Fata din Vis!! Atentă!!!

Aici e chestia care mă neliniștește și pe care am zis s-o evoc: recuperarea adevărului. Repet, fără îndoială că trupa Compact a fost și este, în general, supraevaluată. De nevoie. Îmi amintesc că unchiul meu, rocker bătrân, îmi dădea exemplul Cămărășan când încerca să mă deștepte… Azi i-aș râde-n nas și i-aș zice că zmeii noștri au fost Sfinx și Post Scriptum. Bun, poate și Phoenix… un pic Progresiv TM.

Dar… copil fiind… nu cred că ai cum să pricepi Sfinx. Asta dacă nu ești predestinat metalfan.ro, firește. Dezlegare: Compact deschide drumuri!? Lirismul plasează trupa în categoria pașilor esețiali, acțiune lipsită de constitență la noi – foarte necesară (mai ales dacă ea apare natural). Iris, de exemplu, e din start tranșantă.

Totuși, care e valoarea esențială a trupei Compact, dincolo de idealizări? Îndrăznesc să spun că, prin Călător Spre Infinit și Jocul Ielelor, formația se poate declara nenorocoasă. A făcut mama prostia…

Iar Fata? Unde pun Fata? Nu trebuie ignorat factorul Journey/Cheap Trick, dar, la drept vorbind, zici că-i Angela Similea cu distors. Și atunci de ce mă face să tremur când mă uit la fotografia de pe mormântul ăleia? 2022. O explicație rațională ar fi că atât mă duce capul. Corelez tot soiul de amintiri din copilărie, de speranțe ridicole, ca atunci când o așteptam pe colocatară, ascultând în prealabil Cântec Pentru Prieteni (zic și io… că poate află Pocăitul sau ta-su, de fapt pregăteam momentul cu Mi-e Tare Dor de Tine… îl pregătesc în continuare :-O ), s-o vânăm pe Galaxia. Sau când priveam tâmp, pe ritmurile Întoarce-te Acasă, la părinții mei divorțați. Și asta mă influențează. Dar… de atunci am întâlnit atâtea faze care puteau înlocui (completează în fapt) piesele Compact… nuj… quewyuwifbjhdsdjfbwuiyqyeq

Altfel, în concret, de Compact s-a ales praful. Mai cântă Ciuci cu niște unii pe la Zilele Ciupercenilor sau la aniversarea primăriei din Coștiugeni. Nicidecum nu dărâmă stadioane. Cum poate ar trebui. O fi și desfășurarea asta un criteriu de evaluare. Că destui au murit pe drum… nasol… dar neajunsul (neîmplinire) artistic pare să vină și din scamatorii (mai mult sau mai puțin geografice): cearta pe bani, una explodată încă de la începutul anilor 80. Privind retrospectiv, adiacent subiectului nostru, mi se pare că formația s-a faultat singură (toți! cei implicați). Cum au făcut toate trupele noastre care puteau mișca ceva serios pe aici. Veșnic mai preocupate de orgoliu, veșnic procesomane. Măcar dacă se băteau (clar) pe… o fată… istoria dovedește efecte epocale din asta. 😀 Coincidență sau nu, Compactul post-comunism s-a tot învârtit în jurul codurilor A, B, C și în jurul dorinței de afirmare a picioarelor Irinei Nicolae. Nu miră că Andra e văzută azi drept o imensă voce, Bucovina drept standard, iar Inna singurul nostru export cunoscut. Carmen Trandafir era altă șmecherie… una neșlefuită… să nu intrăm în detalii. Despre Cine Ești Tu Oare? cu altă ocazie. Cât de curând. Să-mi revin… tocmai mi s-a zis să nu mai fumez… acolo… că cică se astupă mirosul de tămâie.

Pornesc la drum prin noapte (…) mâine voi porni de unde știu că vine din neant lumina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s