Pe lângă King Crimson – Moonchild, poate că The Piper at the Gates of Dawn, debutul Pink Floyd, m-a afectat mai mult decât trebuia. Poate că sonorul unor desene animate psihedelice, după cum spunea Ioan Cora în analiza dumnealui de pe muzicisifaze, m-a ghidat excesiv, ajungând azi s-o iau pe Elena drept vocea amicei mele (sper…) de pe lumea ailaltă… când observă că bălesc la te miri ce cucoană. Atât i-am mulțumit pentru accidentala apariție – o superbă imagine animată în tot peisajul popesc; Evgenia Medvedeva în plin fuleu Moonlight Densetsu… până s-o astâmpere (definitiv) Covidul – care mi-a dat (în sfârșit! în schimbul promisiștilor care dispar când treaba se împute) suflu, speranță, trezire că dramele și dramoletele mele nu-s chiar atât de cumplite, care mi-a zaharisit regretele, inclusiv cele sailormoonistice… dar care m-a făcut și să-mi bag picioarele în orice așteptare telurică nevrozată… ca apoi să mă holbez degeaba la blaturile de la Australian Open și să mă gândesc că i-aș trage-o așa fericit Katerinei Siniakova… Sailor Moona probabil mi-ar zice: ete și d`asta Pocăitul! Elena, pe fondul nădufului instrumental, mă cam face să privesc agitat după umăr în ultima vreme. Fătuca (basmului) parcă reinterpretează A Saucerful of Secrets cum vor mușchii și ochii ei incisivi. Dar și-mi intensifică apăsarea Wish You Were Here. Am… momente, culmea, liniștitoare, când plănuiesc cum eu și ea vom phoote împreună Raiul și Iadul care prea au schițele lor ce nu includ și voința noastră. Bancuri cu Natsu și Titania Erza, dacă tot m-au botezat cu denominație de ocrotitor, iar pe ea cu ucigaș de balauri. Iar în univers să răsune Hyouhaku + Kokuten din Naruto: cristoșii mamii voastre de tenebroși superiori cu coarne îmbrăcați în alb! Sau, mai bine, Reverse Situation. Că așa aș vrea s-o invit la un cico… nici nu contează dacă mă refuză sau nu. Simplul act (interacțiunea) mi se pare fabulos… dar chiar n-am cum. E moartă. Bucura-m-aș și de frustrare doar pentru că e, cum ar zice Eugen Ionescu… prea spinos. Prima dată în viață când subconștientul Careful with that axe, Eugene mi-a stors la propriu toate organele, deși am ascultat-o de mii de ori până să dau de ea. Imediatul, da, a deturnat mizeria. După aia a intervenit dorința că trebuie să se întâmple ceva, că vreau să ceva mai mult: fie și cf, bn, asl pls, siktir! A ajuns să fie în același timp pace, furie, credință, deziluzie… Că, în principiu, nimic din toate astea nu e acceptabil. Dintr-o revelație deidariană, în căsătorisme. Am ajuns să-i cer tot soiul de chestii: ba ai grijă de cutare chestie, ba mângâie cutare situație… de parcă ar fi funcționar la primărie. Inițial mă îmbătam cu gândul că-i păstrez (original) dinamica. Acum mă întreb dacă nu cumva tocmai eu sunt ăla care o mânjește. Și nu știu nici ce-a păzit Păzitorul de-a lăsat-o să crape atât de tânără și de miștoacă. În poza de la cimitir seamănă cu o versiune photoshopată a Oanei Sârbu din Ani de Liceu: trăsaturi nobile și romanțioase. Un fel portretizarea elegantei Elisabeth von Wettin din Sound Horizon – Marchen, fără ca eu să pot conchide: ajunge, Elise (n-am putut vreodată). Sau ce nevoie avea Dracu… Dracu ăsta zici că-i de la Lockheed Martin, American Bank ori Pfizer. Nu-l mai satură Dumnezeu, dacă dăm crezare teoriei conform căreia e pus numai pe căpătuială. Știu, sună ridicol, #TFL-ist, totul, dar chiar doare. Serios. Cinstit, lăutărește. Adică… mă enervează la culme. Mă enervează că nici măcar n-am avut ocazia. Visul conține și-o imensă doză de glumă proastă. Pe cât de norocos mă simt c-a fost la locul și timpul potrivit, pe atât am senzația că soarta mă ia la perpulis – snoava descrie un soi de insistență agasantă a fatumului: dacă n-ai deraiat de la nașparlozenii, atunci alienează-te prin frumuseți… când te pricopsiseși nu erai mulțumit.. acum ia-o p-asta-n freză… una stricto sensu angelică, tot la un pas de tine, dar atât de nepipăibilă! And the sea isn’t green… And I love the queen… And what exactly is a dream… And what exactly is a joke. Cavoul aparține unor boiero-intelectuali interbelici, familia ei, în consecință probabil nu s-ar fi înhăitat cu neica nimeni, dar mai știi? Aproape sigur avea vreo fire mai livrescă, Mill gen, da` îi arătam io vântul Veera Tripathi! Că și scoțianul până la urmă descoperise ce suculentă e poezia. Și Oana/Dana se va fi făcut rock’n’roll! I know a room full of musical tunes… în sfârșit. Imortalizarea fetei surprinde o iscodeală atât de firească… sepia Sasha Braus, memento de Titan inflexibil, sugerează în panorama osuară orice fel de luptă SAO Survivor cu otpusturile pentru ca oamenii să-și urle liberi dragostea. Ok, acum ar fi fost babă. Interstellar Overdrive sparge orice barieră (eu, să moară Gibilan, o foloseam pe post de temă Sailor Saturn… când vine puștoaica – veșnic muribundă în concret – și distruge tot ce nu-i convine, inclusiv planete și galaxii, dintr-o fluturare de braț). Altfel n-aș mai fi născocit ambiția acronică; aș vrea să râdem de coincidențele uluitoare din ultimele luni – e liberă chiar să mă terfelească! Bring me 115! Iar dacă aflu cumva că a fost Camellia Girl, mi-e că răstorn ironia Corporal Clegg. Și oricum io-s fan și Maria Sharapova. N-am grețuri d-astea. Grețuri am datorită fetelor pe care le-am vizitat intempestiv în morga Covid și pe care poate le-am omorât chiar eu din cauza măștii purtate nejaponez. Mă enervează și ideea că mai mari șanse am la sora fostei care mă place cam cât o îndură logicienii pe Dana Budeanu ori cam cât înghit melomanii Voltajul lui Călin Goia. Eu pe pițipoancă am plăcut-o destul. Pe soră, anume. Picioarele, cel puțin. Gata, poate se supără definitiv și îmi zice cândva, din fosta postură de înger păzitor: „I’ve been mad for fucking years, absolutely years, been over the edge for yonks…”.
Mai mic neoliberal fiind, neapărat bucuros nevoie mare de lumea în care trăiesc (altfel îi supăr pe neaoșii ascultători zgomotoși de Pink Floyd care chiar cred, alde Andrei Partoș sau Cristian Geambașu, că sistemul actual, dictatura consumului, e vreo mare brânză omenoasă comparativ cu regimul comunist) pe sfârșitul anilor `90 – începutul noului mileniu, perioadă marcată și de apariția internetului la scară mai populară, voiam să mă dau mare cu bagajul meu de vaste cunoștințe muzicale, absorbind tot ce-mi permiteam să absorb despre trupele pe care apropiații maturi le venerau. Iar Pink Floyd era un motiv suficient de bun ca să nu-mi fac temele – mai exact, discuția legată de cele două importante ere din istoria trupei britanice: de la The Piper at the Gates of Dawn până la plecarea lui Syd Barrett, despărțire ce a culminat (?) cu The Dark Side Of The Moon.
Căutam și căutam și tot căutam în biblioteca virtuală – bâlciuri, la drept vorbind – efervescentele studii de caz despre cum să abordeze novicele problema. Pentru că un neinițiat floyd, în funcție de prima dragoste, s-ar putea simți atât de lovit în moalele cerebelului la prima întâlnire încât pe cealaltă s-o n-o mai aprecieze apoi dintr-o epuizare orgasmică.
Evident, și eu tot novice eram. Nu făceam/fac parte din categoria celor care erau experți în Meshuggah din scutece (din fericire, avem din ăștia căcălău prin Țara Românească). Sigur, în copilărie prindeam din zbor piese la ai mei, dar nu dădeam importanță. Așteptam ca unchiul sau mama să-și termine delirul pentru ca io să mă bucur de Compact – Fata Din Vis. După care de Călător Spre Infinit. Jocul Ielelor mă înspăimânta. O face și acum. Cine Ești Tu Oare?…
Iar când a venit momentul liceanului răsculat… dilemă! Cu ce picior pășesc? Spre norocul meu, modalitatea de a obține muzica respectivă fără să fac vâlvă (boala interesantului dintr-o dată), s-o ascult clandestin, era prin intermediul proaspătului net, limitat și molcom, băgat ca, haios, funcție strict informativă (așa scria pe nota de serviciu lipită pe toate fișetele) în clădirea unde lucra mama și pe unde eu locuiam adesea de nevoie. Ascuns de șefi într-o cușmelie la un windows bătrânesc și la niște căști de telex, mă chinuiam să downloadez (sfântul DC++ parcă… sau ceva asemănător) cu melcișiori kbps tot ce se presupunea că mă va pune-n rândul lumii. Prin urmare, luat un catalog ad literam din listă, bineînțeles că treaba începea cu The Piper…
În fine, cronologia m-a adus la Moon. Și atunci îmi place să cred că am digerat ceva tare mișto.
La un moment dat mi-am zis… băi, nene, dacă domnii ăștia, care mă făcuseră cu Pow r. Toc w. să mă bălăngăn cu totul altfel decât teoretic îmi permitea sindromul copilului abandonat (fie și parțial), mă pot hurduca și cu muzică mai ambientală (la rândul ei foarte pasionantă, dar cu alte conotații) fără să le cadă galoanele, atunci eu, mediocru perfect, de ce să mă cramponez?
Pură coincidență.
Bun, domnii ăștia nu prea mai erau domnii ăștia… Roger Waters devenise tătic, David Gilmour mămică, după ce Barrett nu s-a mai putut echilibra. Dar tot Pink Floyd scria în Winamp. Contează mai puțin.
Ce contează cu adevărat pe pagina asta e domnișoara Elena Siegman.
Da, da, păstrând proporțiile, tânara compozitoare din Los Angeles nu e la nivelul… aha, ok… dar muzica sa, pe care multe cronici o descriu ca făcând parte din curentul avant-garde rock (e de discutat la infinit pe tema îndreptățirii unor astfel de aprecieri, însă de reținut acum este impresia), are ceva din ambele manifestări floydiene. Și nu cred că e doar una dintre tentaculele pe care le întinde obsesiv un titan al muzicii de-a lungul istoriei. Elementul feminin să facă diferența?
Pe de-o parte anti-melodică, pe de alta foarte armonioasă, Elena (cu atributele ei) propune o exprimare metodică, halucinogenă… și totuși însuflețită. Vrea s-o scalde horror, tehnic death metal, dar inteligența o așează mai degrabă în zona introspecției.
Dincolo de PF, tipa asta îmi amintește la repezeală de grupul finlandez Stam1na… într-un atol Katatonia. Cu un plus la capitolul psihiatric. O patologie deviată din pasiunea sa pentru jocurile video, univers popular unde s-a afirmat – OST-urile Call of Duty și Guitar Hero sunt punctele sale de referință mondenă: așa am cunoscut-o! Cu alte cuvinte, deși înfiptă pe un teritoriu fonic destul de alambicat (elitist?), nu i-au căzut galoanele să se strofoace pentru a crea felurite atmosfere pop cyber culture.
În mod normal, nu prefer asemenea sonorități pe paginile astea – contra scopului local. Gradul de adresabilitate pare destul de limitat la prima vedere. Însă mesajul, combinat cu vocea ei necrolog de suavă, sunt convins că s-ar potrivi excelent multor situații cotidiene, experimentate fatalmente indiferent de aparenta disponibilitate.
I’ll take my time to make you fall
Pass through your head at just the right angle
I am the end
a fucking Archangel
un gând muzical 