Celtian – Sendas de Leyenda (2021)

Îndrăgosteală: așa descriu starea de spirit pe care am avut-o după ce m-am întâlnit cu En Tierra de Hadas, debutul frumoasei durdulii Raquel Eugenio (Xana Lavey) alături de acest proiect construit pe rămășițe Mago de Oz. Mărturisesc că de multe ori am ieșit cu căștile în balcon să mă uit la Lună și să mă bucur de țipătul post-buscas coser unos versos a la luz de la luna cu care andaluza, deși complet în afara fenomenului rock (profesionist), dădea de pământ cu majoritatea vocaliștilor metal.

Timbrul ei aparte pe scena unde se identifică flautistul Diego Palacio (fondatorul grupului), simplitatea pieselor… aproape Las Ketchup goes metal și chiar un soi de sinceritate – provenită dintr-o senzație că Celtian nu vrea să dovedească nimic nimănui – m-au binedispus teribil pe discul anterior. Și acum zâmbesc ca un tâmpit când parcurg piesele din trecut, dansez, dau din cap excitat, cu toate că le-am ascultat de sute de ori.

De-aia am așteptat cu nerăbdare un nou album dinspre titulatura asta. Iar când a venit… căsătoria! 🙄 Știți… emoția aia infernală transformată cu timpul în contracte, compromisuri, guri puticioase dimineața (și când te gândești că vamaioții tot vor să miroasă a măr și a zori când se trezesc într-un pat de femeie – frumoasă, urâtă, nici nu mai contează; ei oricum nu fac diferența), flegme de trezire, muci spontani, bășini scăpate din omniprezență, intimitate ce devine datorie, arsuri gastrice – după care obligatoriu caut aprobarea ăleia de mă ține-n lesă și care, evident, le știe pe toate -, grohăit porcesc încununant de un lichid vâscos, facturi, rate, bănci, neoliberali, sună la doctor, dă șpagă la doctor, dă șpagă la popă, du copiii, ia copiii, bate copiii, forțează-i să facă 500 de activități pentru că perechea e prea frustrată de propria viață cu care n-a făcut mare brânză în afara împuierii, spune-mi doamna Supă. Bineînțeles că violența domestică și divorțurile au crescut atât în lockdown.

Precum mariajul, Sendas de Leyenda implică mai multe aspecte decât sentimentul inițial, nepătat, visător. Îmbogățit vizibil, recentul material Celtian se încadrează pe raftul muzicii pop metal folk unde detaliul contează și unde instrumentele au pretenții mai complexe. Dar… lipsește emoția. Sleit, neinspirat, forțat, ciorbă reîncălzită. De cinci ori am parcurs albumul și nu prea regăsesc inocența aia fermecătoare. Facilitatea fantezistă s-a transformat în documente reci. Bine redactate, însă reci. Iar de trupe pro fără nerv sunt sătul.

Zâmbetul pueril și candid pus pe tapet de către Raquel într-o sferă ce teoretic o scotea din zona ei de confort, dar pe care totuși o stăpânea cumva prin savoarea ei congenitală, stil Ana Torroja, s-a metamorfozat acum într-un rictus de poză Facebook-istă unde familia nefericită vrea să arate lumii cât de minunat e căminul ipocrit – poate Deidara avea dreptate. Și să ia multe, multe like-uri. De altfel, fotografia oficială din promo-ul Sendas spune totul. Mai rămânea să-și pună tricou cu Turisas și clișeul era gata.

De parcă Celtian cu ale sale elemente cinstite folclorico-săltărețe și-ar fi propus brusc să cânte și-n deschiderea vreunei Eluveitie (cu care, nu-i vorbă, spaniolii colaboraseră… dar în termenii lui Raquel! adică fără emfază). Sau, Doamne ferește!, Alestorm. Căci viking metal și pirate metal ar fi alte sintagme de ordine. Sigur, așa cum le înțeleg cei care fac epopeea mirosului de transpirație al mateloților.

Doar Lagrimas de Cera e acolo unde voiam eu să rămână Celtian. Eterna reîntoarcere pe care cred că o purtăm cu toții în cutiuța speranței interioare. Kaput cu efect invers, talentul Celtian. Unicul episod neprihănit, himeric, ardent, este și motivul principal pentru care am deschis pagina de față.

Și nu știu de ce cover-ul La Hija de las Estrellas nu face parte din albumul ăsta rărit de magie. Nu doar că figura de stil, altfel răsuflată, i se potrivește de minune vocalistei (pe domeniul altora), dar e o piesă mult mai reușită decât originalul (lansat cu jumătate de an înainte de SdL). Raquel… pe care, recunosc, aș putea s-o tolerez și dacă ar cânta-n The Motans, și dacă ar cânta genericul Saurom, și dacă ar exagera apelul la Mecano, dă multă căldură melodiei în variantă Celtian. Oricum, na că io tot o să mai ies în balcon! La luna llena, curiosa piensa… de quien se enamoro La Hija de las Estrellas 😳

Fata doctorului din antepenultima pagină, Sailor Moon, prima iubire cum ar veni, tocmai am aflat că s-a căsătorit cu nu știu ce martor al lui Iehova… cuvântat al lui Mormon… keeper de ziua 7-a… o bizarerie de felul ăsta 😐

Condena ăla din început, în maniera interpretativă cu pricina, îmi dă așa un ciomag după ceafă… poate trebuia să mă ambalez mai mult când era cazul. E un fel de Nineta: singur ți-ai dat foc la valiză!

Nueva Era, deschidere de album ce aveam să descopăr că – muzical – întrucâtva ne anunță… maturizarea? Nu cred că sunt de acord, deși la rigoare e cuvântul potrivit. Mai repede: moartea pasiunii.

Rămâne fata-parigorie din anteante (…) penultima pagină. Ultima, cum ar veni. Se fue un lucero sin decir adiosaaaaaaa oooooo aaaaaa ooooo…. mergea aici un growl aaaarrrrghhhh… sau un urlet a la Ummagumma… sau… nu… e mai năprasnic așa! Căci, spre deosebire de Cioran, încep să înțeleg cum să-mi clădesc existența pe un cimitir.

Ven a sonar, juntos podremos recuperar nuestra ilusion

?

P.S. Bă, nenea ăla pătruns din videoclipul fiicei stelelor e cumva Niilo Sevanen din Insomnium? 😀 Cred totuși că e doar Raul Plaza. Dar asemănarea (până și la mimică), în context, e coincidența Dracului! Heart Like a Grave… plm!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s