Seyminhol – Ophelian Fields (2018)

Alegoria Ofeliei chiar funcționează aici. Coperta (șablonardă) e însoțită (condiționată) de-un freamăt pe care îl cataloghez în primul rând ca fiind argument pentru cei ce susțin că muzica nu și-a spus nici pe departe ultimul cuvânt.

O copertă picture in picture care m-a îndreptat către acest album. Da, știu, e plină de clișee, cu toate că tehnic n-are cusur: să ne smerim mai cu capul nostru, să avem mai multă intimitate cu divinitatea, să dăm mai puține limbi metalelor de prin bisericile veșnic dubioase, bla, bla, bla. Băieții de la Seyminhol mai aveau puțin și scriau pe la colțuri câte atrocități a provocat creștinismul instituțional, câte pâini ale lui Dumnezeu au fost arse pe rug… de aici pâna la adolescentul rebel care vrea să-și impresioneze colega de bancă prin lupta sa pseudoistorică, evident confundând etica lui Hristos cu crimele comise în numele Lui, n-ar mai fi fost decât un pas.

Nu că pe fond găsim erori esențiale, însă forma mi se pare fumată și ostentativă. Crucea din creieri are ceva din platitudinea lui Cristian Tudor Popescu. Dar, sunt totuși doar un cetățean, așa că a fost suficient de persuasivă pentru limitele mele încât să dau atenție și muzicii.

Iar aspectul sonor m-a impresionat. Căci drama Ofeliei, surprinsă destul de crâncen, o regăsim și-n zilele noastre pop culture – Fields-ul din titlu vorbește de la sine. Prea des citim despre câte un diliu de popă care oripilează sistemele digestive. Am zis alegorie, nu adaptări shakespeariene, pentru că fata noastră mi se pare a fi aici orice tânăr abuzat (și în final tâmpit) tocmai de cel în brațele căruia caută alinare. Cu atât mai mult cu cât el se definește teoretic ca fiind transportatorul divinității. Zilele trecute citeam despre puștoaica aia abuzată toată copilăria de ta-su, luată într-un final de la cretin și dată spre îngrijire comunității locale religioase, doar pentru a sfârși ca jucăria sexuală a nu știu cărui cleric. Un fel de: din lac în puț. Eh, la urma urmei orice literatură se inspiră din realitate.

Abjectul este excelent reliefat de muzica francezilor numiți Seyminhol. Multă vreme am trăit cu senzația că la capitolul patos (cinematografic) nimeni nu-i poate întrece pe Daniel Gildenlow și Roy Khan. Ei bine, Kevin Kazek e o altă dovadă că în muzică (încă!) nu e bine să arunci cu sentințe. Solistul Seyminhol are momente când te cutremură prin personificarea feței bisericești tembele, dar are și momente când intră memorabil în pielea Ofeliilor resemnate.

Dacă acum mi-as face o trupă, pe Thomas Das Neves l-aș alege la tobe. Fostul membru Heavenly n-are nicio problemă să acutizeze starea afectivă implicată. Nicolas Pelissier (chitară, clape) își folosește abilitățile în slujba poveștii, nu adaugă nimic demonstrativ, la fel și Vianney Habert cu bass-ul său ce face ca mesajul prog-gothic-industrial-symph să fie într-adevăr crud. Aspectele jazz mișcă de asemenea, acestea fiind introduse succint pentru sporirea tensiunii.

Corurile (gregoriene?) dau la rândul lor o anumită stare murdară pe care eu unul le-am mai aflat doar la Anathema și My Dying Bride.

Și mai e ceva important… Ophelian Fields are doar 36 de minute. Minutaj scăzut, împărțit totuși în acte, scene, preludii (oh…), interludii… comprimarea e remarcabilă! Albumul te menține curios la fiecare pas, în ciuda dinamicii.

Desigur, discul de față este în fapt continuarea The Wayward Son (2015), creație unde Hamlet e centrul de greutate. Astfel, putem spune că avem un dublu album, deci că telegrafierea nu e neapărat vreun rezultat spontan. Oricum, în jumătatea asta de oră am simțit mult mai multe angoase decât în două ore + de Opeth actual.

Am pronunțat mai sus cuvintele mișcă și dinamică. Într-un cadru convențional, Seyminhol neavând aspirații muzicale revoluționare, tulburarea e mirajul suprem la această graniță dintre poetic și haotic: o nuanță diferită de ce obișnuim să interpretăm ca frumusețea urâtului.

Apropo, ce se mai aude de procesul părintelui Homocraci? Sau toți ăștia au luat calea ramurilor securității precum tovarășul Furdui Iancu, de unde și adormirea (peste tot pe planetă) structurilor care ar trebui să protejeze măcar copiii?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s