A. Oricât de mult mi-a cășunat pe intelectuali, pe care am ajuns să-i consider principalii vinovați pentru starea nației, băltirea, lașitatea și conjectura lor nefiind anulate de abilitățile cognitive, trebuie să recunosc că mă bucură amendarea anumitor semisavantlâcuri de dată recentă. Să luăm cazul discuției legate de restricțiile bisericești pe timp de pandemie.
La televizor și în presa scrisă vizibilă vedem tot soiul de formatori de opinie care mai de care mai preocupați de sănătatea publică. În principiu, interesul lor e lăudabil, doar că… și aici apare fenomenul semiculturii, aceștia amestecă dificultatea aplicării măsurilor de precauție în contextul unei lumi total nepregătite pentru calamități majore (bogații lumii au avut grijă să direcționeze resursele în cu totul altă parte) cu… însăși existența lui Dumnezeu (!) și cu tot ce implică balsamul sufletesc pentru omul de rând.
Semidocții noștri, fie ei și psihiatrii de meserie (de la care aștepți o mare pricepere în materie de mecanisme neuronale), au ajuns atât de departe cu clișeele rațiunii încât azi îi preocupă nu atât convingerea enoriașului că nu e tocmai bine (momentan!) să se îngrămădească la moaște (sau oriunde altundeva – de bunăvoie și nesilit de nimeni), cât presupusele aberații care îl ghidează în locurile cu pricina. Sub masca erudită, liberală, se află doar un stalinism sinistru. Din vorbele lor publice și din aproape fiecare postare pe teme spirituale reiese că nu-și dau seama de rigiditatea avansată. De-aia sunt semidocți. Altfel ar fi fost doar niște bolșevici odioși.
Am mai zis, eu nu sunt vreun apropiat de altare. Cel puțin nu de modul cum le imaginează instituția Bisericii. Iar de închinat mă închin doar când văd pseudoprogramele lui Claudio Lotito (incluzând vizitele la Papa Francisc); din Biblie prefer etica lui Hristos dincolo de farmece. De asemenea, cred că religiosul român, în general, se află într-o stare de ignoranță cauzată de nediferențierea elementelor educative pământene de factorul paranormal (Ortodoxia otomanizată, că asta avem p-aici, e cam retrogradă). Ignoranță care se răsfrânge asupra societății de zi cu zi.
Dar, lumea asta fiind nepregătită, asistăm la un epifenomen: sănătatea fizică în dauna sănătății sufletești. După cum sublinia intelectualul Alexandru Mamina (în ciuda deselor sale snobisme șoșoaciste și budeaniene, chiar mai pregnante decât ale agentului Lucian Sârbu), restricția prezentului, cel puțin așa cum este ea construită discursiv, îl poate proteja pe credincios de viruși, dar îl omoară de inimă rea. Omul nu se poate robotiza complet.
Totuși, cred în continuare că o nație mai puțin sociopată, chiar și nu tocmai laică, ar fi avut capacitatea să înțeleagă pericolele iminente, preferând o perioadă să se roage în tihnă. O nație nepromovată de dragul diplomelor, o nație care alocă fonduri însemnate sectorului formativ. Nu revin asupra opiniei, am detaliat-o în alte pagini.
Ce vreau să subliniez acum, contrar unor credințe personale de conjunctură, este că opreliștea heirupistă, bully, într-adevăr, reduce semnificativ din frumusețea vieții.
Îmi imaginez următorul scenariu: restricționat, izolat și, mai ales, încredințat jumătăților de fericire. Deci, incapabil să descopăr destule lucruri de afară. Cum ar fi fata de lângă bunicul (mort de Covid).
Dacă bisericile și cimitirele ar fi avut interdicțiile (zădărnicia) pe care le doresc semidocții, pe motive că oricum nu e nimic dincolo, știți ce mi s-ar fi întâmplat? N-aș mai fi găsit frustrarea asta languroasă, energia, avântul, chiar euforia transmise dinspre poza ei. Tristețea ar fi fost (mai) direct proporțională cu belelele. Altfel, nu sunt călător prin stele și nici nu-mi pot spune ele tot ce vrea s-ascundă inimă de fată.
Ea e cel mai drăguț lucru care mi s-a întâmplat în ultimul timp. Un refugiu cu iz existențial pornit dintr-o evidentă autoconfirmare egolatră. Și despre jocul ăsta multidimensional (King Diamond – Uchiha Obito (mai degrabă Rin) – Etherious Natsu Dragneel cu fundițe roz) am spus deja câte ceva pe aici, deci nu mai reluăm nici semidoctismul meu.
Când toți promisiștii se evaporă unul câte unul, incluzând sângele întotdeauna emoțional până când contează, ea rămâne acolo!
Culmea, e și născută-n `67. Anul când Rapid București câștiga primul titlu de campioană, echipă pe care rudele mele securistoide/mafiote (majoritatea cu uniformă de-a binelea, cu pereți pictați in culorile Internelor – ceilalți doar țărănoi (neamproști) care, firesc, preiau la virgulă metodele specifice) o neplac la fel de mult ca pe mine. Sau care pur și simplu nu știu ce e aia agitațiune, înduioșându-i doar capitalul. Cum n-au prea știut decenii la rând nici de mine. 😦 Nici măcar în ziua acelei înmormântări. După cu atât mai puțin. Dar măcar abandonul post-îngropăciunii are un oarecare sens, din moment ce la slujbă am simțit nevoia să le arunc, la propriu, cu (niște) bani în meclă. 😈 Poate puștoaica a fost martoră la show-ul gratuit. Și poate că a chicotit cum fac eu de atunci încoace. Nu de alta, dar tot zicea popa-șef că s-a dus așa (nu vreau să știu cum) cică din cauza păcatelor străvechi. 😮 Pune-ne inimile pe foc și n-o să ne doară. Aruncă-ne sufletele-n Iad că nu ne înfioară. Rapid ne face mai puternici, nu ne omoară.
Asta a fost pentru faima lui Dan Coe, simbolul nostru răpus de securitate-n plină glorie. Asta a fost pentru Mincea: banii sunt hârtii zburătoare, iubirea ta n-a fost de vânzare. 😀
Îmi place să cred că tipa știe tot ce am bolborosit recent. Chiar și prin măștile mele cu SS Lazio – This Is How I Save The World. Măcar mă simt viu gândindu-mă că frumusețea ei n-a fost complet anihilată încă dinainte de a descoperi felurite minunății, cu atât mai mult cu cât era la o palmă de ele. Să mori la 15 ani parcă e cum nu se poate mai nașpa. A avut și Cornel Fugaru momentele lui.
B. În cercurile iubitorilor de power, vocalistul Michael Kiske e divinizat. Și pe bună dreptate. Solistul din Hamburg are niște aptitudini remarcabile. Așa dulceag cum e el, a răsturat perspectiva heavy metal la un moment dat.
Nu împlinise 18 ani când intra în Helloween, alături de care, prin 1987 (anul nașterii mele, ca fapt divers), propunea o muzică la fel de încinsă precum cereau standardele genului, dar considerabil mai optimistă, mai copilăroasă. Ce-a urmat asocierii Walls of Jericho + adolescentul e istorie: symphonic metal, white metal, fantasy metal, să fie bine ca să nu fie rău metal.
E drept, supărarea lui ulterioară pe fazele metalice l-a ținut o vreme departe de cadrul unde se exprimă la adevărata valoare. Tenativele nouăzeciste AOR (album-oriented rock, denumire ce descrie perfect struțo-cămila în care a ales să se zbată, zici că-i Scorpions-cu-coșuri, tipic Magnus Karlsson, compozitorul piesei noastre), precum Place Vendome, nu dau seama strălucirii sale vocale. Dar, fiind vorba despre sonorități mai accesibile (deși eu unul cred că Helloween, Unisonic sau Avantasia sunt accesibile oricui… cu puțină voință), e un punct ideal de plecare în afectuosul univers Kiske.
Așadar, C. Compilația RGN mi-a ridicat o nouă minge la fileu. Privirile impacientate, dar calde, se aseamănă (am senzația că invocata resimțea și ea distanțări silite – pare că sănătatea nu-i permitea să dea mai mult, cum nu i-a permis nici lui Ingo Schwichtenberg).
Ieri, după o ceartă cu parohul, mafia cimitirelor cuprinzându-ne indigen pe toți, am zis să mă liniștesc prin piesa asta chiar pe pământ așa-zis sacrosanct. Fără căști, ușor manelizat, românește, ca să asculte și ea. Poate i-a plăcut.
Popii nu, căci a urmat o altă ceartă. De data asta inutilă, probabil. Ce mai contează? Dar data viitoare cred că pun Dem Rădulescu & Rappa & Gianna – Între Lacrimă și Zâmbet. 😈 Dacă-mi dărâm visele, te demolez din temelii. Că sunt boem din naștere și escroc din filosofie.
Suddenly I’m awake
There is no one here, all is empty here
Maybe it’s a mistake
Could everything be a dream?
Guarding my heart, protecting my soul
She is watching over me
Healing my wounds, guiding me home
She is keeping me alive
My Guardian Angel
un gând muzical 