The Night Flight Orchestra – Internal Affairs (2012)

Având sound oarecum outdated, acest Journey/Eagles/Survivor tineresc se vrea a fi un soi de veșnica pomenire cu iz de soundtrack pentru filme ca Dirty Dancing. Interesant este că abordarea muzicală nostalgică vine din partea lui Bjron Strid și a lui David Andersson, doi dintre componenții de bază Soilwork, grup setat pe sonorități mult mai supărate. Probabil de aici și numele proiectului nostru. Debutul The Night Flight Orchestra n-are înfumurări clasice, ci asamblează câteva stări de spirit exprimate într-o perioadă mai aeriană a rock-ului. Să-l încadrăm în categoria momentelor boeme pe care le simte toată lumea în diverse forme.

Dar Internal Affairs (sugestiv de asemenea; parcă-i coperta unui oracol școlar) nu prea e cu capul în nori. Melodicitatea soft (de film) e substanța, însă aspectul prog. cam contrazice candidul declamat. E drept, vorbim despre acel prog. repede digerabil. Tenta sinceră disco-hard rock e completată de pasaje destul de elaborate ce demască încercarea paseistă.

Dincolo de speculații, marea întrebare e: de ce ar vrea cineva să asculte astfel de combinații în mileniul ăsta (lansate în mileniul ăsta)? Anacronismul e evident.

În primul rând, cred că este un exemplu foarte bun de capacitate regenerativă. Mai bine spus, de orizonturi multiple: adaptabilitate/redirecționare ce arată calitați imaginative. Aspect care la noi a cam lipsit mereu. Prinși între idei așa-zis folk, vechile teme țigănești și obsesia de a fi ca alții, muzicienii români au fost aproape întotdeauna captivi bulelor de gen, printre alte tipuri de frâne autoimpuse. Frământați să nu iasă din tiparele Jethro Tull, Genesis, AC/DC sau la-virgulă-Nightwish, artiștii români sfârșesc ca-n gluma aia de la Mondenii: Bă, Bănică, toată viața te-ai crezut Elvis, dar tot ca Iordăchioaie cânți! Poate de-asta n-au contat și nu contează pe harta internațională. Apoi, remarcăm și senzația degajată pe care o lasă cei doi artiști menționați mai sus: nu le cad galoanele să testeze alte sfere decât cele care prin intermediul căror s-au consacrat, deși produsul de față nu rupe deloc gura târgului. Pe aici, snobismul bate rău inventivitatea. Și, bineînțeles, albumul e calmant, deci continuu oportun.

Nu știu în alte spații cum e perceput IA, dar pentru România e (măcar) azi esențial. Femeile (simbolistică de facere) din coperta retro, firesc în sepie (cromatica tipică arhaicului și aleanului), ce stau cu spatele la aparatul retro care pare a fi animat (prezent, viu) datorită luminii stridente, privind în față, îmi transmite speranța că artiștii noștri, de altfel în general bine pregătiți tehnic, se vor desprinde în sfârșit de metehne, făra ca asta să însemne obligatoriu renunțarea la… tradiții (tipa cu căștile puse – conectate la magnetofon – mi se pare ilustrativă pentru subiect). Iar pisica așezată anapoda în centrul atenției nu-i așa că aduce cu familiarul pește de sticlă?

Waking from a frozen dream
Right on, my siberian queen!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s