Starea de Kung Flu, vorba lui Trump, nu permite cine știe ce vectori intelectuali. Capul ciocănește în ultimul hal. Și cum vrei să nu-ți pierzi și mințile din cauza sistemului public de sănătate asfixiat, alegând pe cont propriu credința-n tot soiul de analgezice-vedetă-la-ore-de-maximă-audiență, bine-i neoliberalismului, dacă tot nu te bagă nimeni în seamă din moment ce n-are cine, România fiind preocupată, chiar și după dezastrul de anul trecut (plus alte tragedii sanitare) – decese pe cap de locuitor -, să mai verse niște bani în jucăriuța NATO în loc să evite Mumbai 2 (că doar nu se aștepta nimeni ca SRI să conștientizeze cearta Dacului cu săpunul (la coada Europei), deci să recomande (!) aleșilor măsuri conforme cu realitatea, din rațiuni fantasmagorice cauzate de Bogey, Birdie, Eagle etc., presupunând că instituția respectivă se ocupă și cu altceva pe lângă propaganda Facebookistă; doar nu se aștepta nimeni ca România să fie brusc Norvegia, Finlanda sau Japonia, nu?), îți cauți energia (și speranța) în ce rahat mai poți.
Eu, după ce am trecut frisonat prin albumele DGM, Secret Sphere și Arch Echo fără prea multă exaltare (cele trei trupe sunt fantastice – doar că delicii dubitative, păstrând proporțiile, nu digeri când sănătatea nu-ți permite, vorba lui Aristotel, vorba lui Valentin Mureșan), m-am refugiat în titulatura suedeză BloodBound, sub inspirația basmului Craiul Kirişki şi Crăiasa Kira (scenariu de Sanda Socoliuc) peste care am dat în zilele astea suprarealiste.
Poate e și febra de vină, dar pornirile trupei născute din ce a avut Ted Morose mai interesant m-a făcut să dau serios din capul ăla amar. Și, zău, să cred că va trece și asta. Că mama va supraviețui încă o dată. Bunicii… când își aduc aminte că există dimensiune autentică… cât or mai funcționa elicele pompelor.
BloodBound e apreciată pe site-urile noastre în special datorită, citez din Metalfan.ro, sugestiei Evergray. Remarca, din moment ce trupa de față e mult mai apropiată ca sound de Iron Maiden, Dio sau Manowar, poate părea deplasată, însă, da, propune în general teme Luciferice destul de imaginative.
Dar nu latura sforțată a scandinavilor mă însoțește acum, ci aia de teatru radiofonic pentru copii – o muzică la fel de simpatică precum cea venită de la Sabaton și Brothers of Metal. Din păcate, Hammerfall s-a stins demult.
În special piesele Stormborn și Silver Wings. Ar mai fi și The Ones We Left Behind… altădată, când m-o lua complet, vorba duetului DeSanto & Seba de la Târgoviște, Pandalia.
Dragoni, respectabili erudiți! Ete așa! Chiar așa! Adică amintirile personajelor ce împing în etape dihotomice, fie și așa, prilej de bășcălie (în general sărată, deși drumul glumițelor e mereu mai comod, în consecință mai puțin apreciabil) pentru Nanowarish/snobi/intelectuali/născuți-comprehensivi. – Nah, încă n-am ajuns să-mi derulez filmul vieții. Probabil fiindcă mă desfășor într-un spațiu deloc antrenat împotriva calamităților, tind să fug cât pot. –
Mai ales Dragonițe, pornirile mele sinucigașe având oricum suficient afect Gervaise. Mama cred că ar merita o soartă mai bună dacă tot a învins până acum câteva dintre cele mai cumplite boli cunoscute (și tratate puțin diferit, apropo de spuma mafiei și toți descurcăreții-doar-cu-școala- vieții, de comanda post-UE Pfizer). Măcar să nu crape definitiv din cauza lui 1%!
When the night has begun and the Reaper has come
Mother of Dragons will fight!
Chestie: Scuzați videoclipul realmente… juvenil. Efectele alea zici că le-am desenat io în Paint. Blonda, însă, face toți banii! 😀 Cel puțin mimica și postura îmi amintesc de OST-ul suprapus pe explozia domnișoarei Wendy în Fairy Tail – Tartaros Arc: Friends Forever 68-69. Și parcă respir ceva mai bine: The Air, fresh air, vorba ei.
un gând muzical 