Dawn of Destiny – Rebellion in Heaven (2008)

În aproape fiecare stație de transport în comun prin care trece autobuzul meu se pot descoperi citate care mai de care mai culturalizatoare întru gloria STB. De exemplu, călătorii (majoritari) care îndeobște nu poartă mască (sau și-o scot imediat ce coboară, frecându-și isteric râtul, de parcă țin morțiș să viziteze secțiile ATI cu orice preț) se delectează într-un anumit refugiu cu o maximă din Brâncuși:  „La umbra marilor copaci nu crește nimic. Olteanul spusese chestia asta ca justificare la refuzul său de a lucra ca practician în atelierul lui Rodin.

Lăsând posibila legătură dintre răceli și sculptor (nonconformism probabil prost înțeles de vreme ce nouă din zece, evident, neplătitori de bilet s-au urcat goi din stația respectivă) în seama experților, să revenim la muzică.

Întâmplarea a făcut să dau ieri peste etalarea celebrului Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres în timp ce-n căști îmi răsuna foarte tare (să mai acopăr simfonia tușitului și strănutului din jur, cu picurii de rigoare impregnați pe geamuri/bare/scaune, deci să nu ajung la poliție – sau mai rău – din cauza nervilor) al doilea album semnat Dawn of Destiny, un disc care până atunci mă strofocase să caut echivalenta orientare sonorității propuse de către Tanja Maul (voce), Jens Faber (liderul trupei – bass, chitară, pian, orchestrație), Veith Offenbacher (chitară), Dirk Raczkiewicz (clape) și Ansgar Ludwig (tobe).

Rebellion in Heaven mi-a fost recomandat pe un… chat. Iar când am văzut că formația germană cu denumire fantasy e listată drept power metal, că are o fată la voce și că ne povestește despre singurătate, nedreptăți sociale, nedreptăți religioase și alte nedreptăți, am zis că cel mai potrivit ar fi să-l ascult pe drumuri. Mă așteptam fie la vreo pseudo operă care deplânge starea planctonului de pe lângă Nemo, fie la altă tentativă de a resuscita (rock) Abba (apucături care mai mereu sfârșesc ca-n reclama aia: originalul e întotdeauna de preferat). Deci că puteam apela la atenția distributivă.

Dar puseurile de pisălogeală mi-au fost infirmate în bună măsură. Vine din Bochum! Or, localitatea din Nordrhein-Westfalen a dat muzicii nume uriașe de-a lungul timpului. Asta așa, că tot ne ziceau cronicarii noștri cum nu contează originea audiției lor. Efortul de a fi autonom, în ciuda utopiei dezlipirii, e remarcabil. Mai exact, tocmai când mă pregăteam să fixez influențe în x sau y, atât bucata în sine, cât și urmarea, mă rețineau. Căci DoD are capacitatea de a rearanja teme bătătorite.

Tanja, solista ce în prezent activează doar ca membră Nevaria și Dislocated Theory, mi-a amintit de Sandra, Liv Kristine sau Elize Ryd (ca să ne raportam la figuri cunoscute), însă imediat maniera ei îndepărtează asocierile. Stilul interpretativ preia câte puțin din multe – sexoasă, naivă, forțoasă, inocentă, cu tentă jazz-, fără ca asta să însemne duplicat. Și, pe fondul unei abundențe prin înmagazinare, felul tăios (însă nici neapărat pe tiparele heavy) face ca mesajul să fie transparent. E într-adevăr un pod ce unește și clarifică totalitatea ideilor.

Deși piesele sunt relativ scurte (doar una depășește pragul de 6 minute), Faber nu-i confuz. De obicei, astfel de atitudini eterogene micșorate pică în plasa progressive (la îndemâna câtorva) sau în mascarea prin simfonic-trântit, ambele devenind, în ce mă privește, chinuitoare. Muzica lui nu ignoră procedeele travestite (ha!), cum nu ignoră nici metalul supărat, dansul disco, melodicitatea gothic, lejeritatea glam ori King Diamond Krypteria(it), însă o face dislocat de cutume, pliată pe sentimentalismul versurilor.

Din păcate, tocmai versurile ne amintesc că avem totuși de-a face cu o dispoziție… gothificată; plus cunoașterea subțire a limbii engleze. Fiecare strofă începe bininișor. Continuarea însă parcă e luată dintr-un site de găsit rime. Anexa n-avea cum fi altfel decât banală. Nu știu dacă s-a ținut în vreun fel cont de timbrul Tanjei, cert e că aproape toată poezia pare scrisă de-o adolescentă (necăjită) oarecare într-un autobuz oarecare. Doar dacă suntem foarte binedispuși (culmea!) putem lua în serios lirismul. Sigur, tragedia juvenilă are farmecul ei. De fapt, sunt cele mai dulci nenorociri – nu mă refer la suferința copiilor Orientului, voluntar mestecată pe album, ci la caznele din Ani de Liceu, involuntar digerate. Așa… nemții se pot lăuda cu ecuații totale articulate. Dacă privim albumul nostru din perspectiva candidă, dacă ignorăm dramoletele și filosofia de baltă, atunci cred că ne putem bucura în fiecare secundă.

De asemenea, monumentalul aluziv trebuie tratat în cheia libertății de exprimare. Minutajul scăzut, stilul fundamental și întrebările existențiale exprimate mediocru nu se încadrează pe axa Domnișoarei Pogany. Dar compozițiile ating deseori scenariul impozant, măcar sub formă de bănuială (amintiri).

Rebellion in Heaven vrea sa fie Rebellion in Heaven. Ăsta-i hazul. Numele discului chiar demonstrează zicala conform căreia o creație își atinge statutul admirabil în funcție de pluralitatea asimilărilor. Limitele apar numai prin comparatism indus. Și nu mă pot abține să nu zic că extrem de puțini artiști români de la Brâncuși încoace (cu precădere muzicieni) au încercat să fie independenți.

Altele:

1. Piesa hit din deschidere face ușor notă discordantă (apropiată structural de tiparul genului, ea are totuși calitățile oricărei compoziții fredonabile). Un crescendo zglobiu caracteristic.

2. Rain (06), punctul maxim al albumului, ne oferă un poem oarecum emoționant unde așezarea discursului nu deranjează (să fie vorba despre copiii corporatiștilor? sau adaptarea Fetiței cu Chibrituri?)

3. La fel, (8) Lost pare o metaforă la metafora Alice. Nu-mi dau seama. În orice caz, indiciul Blind Guardian, pe care la DoD îl consider a fi cel mai viu, capătă consistență. Lost in a dream of passion and poetry… 😀

4. Oricât de fumat ar fi subiectul, furia din (10) Inquisition e mai nimerită tematicii decât hora vreunui Running Wild

5. Rebellion e un termen ce mi-a marcat existența adolescentină. Plus netezimea pielii. Ironic… dispoziția îi aparținea altcuiva

Now I fly like an angel without wings to escape despair
And I hope for a better world… maybe another time

Oare toți nesupușii ăștia (cărora le dedic (14) Where Are You Now?) din autobuz sunt fani Untold? Ca fază… acolo ce-am mai văzut asemenea glogozeală. Nu atentez la drepturile negative, mai ales că trăiesc în epoca (locația) în care omul trebuie! să cutreiere, chiar dacă asta se definește uneori și ca băga-mi-aș în drepturile pozitive. Dar parcă tot Brâncuși spunea că există un scop în toate lucrurile – iar pentru a ajunge acolo trebuie să te desparți de egoism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s