În primăvara lui 2016, captiv psihozei sociale românești ce vorbea despre schimbări istorice (o mică parte, e drept, majoritatea fiind indiferentă, opusă ori ipocrită), descriam semidoct îmbinarea de (#)rezistență și codana Babymetal sub forma unui citat din Leonardo da Vinci: „Viața este destul de simplă: Faci anumite treburi. Unele eșuează. Altele iți merg. Faci mai multe din cele care iți merg. Daca iți merg nemaipomenit de bine, alții le copiază numaidecat. Apoi faci altceva. Soluția este sa faci ceva diferit”.
Recitind azi acel text, mă trece un sentiment jenant. Dar asta doar din cauza formei, nu și a fondului. Discernământul melodramatic nu (mai) cred că se potrivește extazului perceput atunci, înfloritura prin apelul la o minte de alt calibru fiind evident deplasată, însă există sâmburele de adevăr ce nu se poate nega, indiferent de trecerea anilor care alterează perspectiva.
E suficient să menționăm că Babymetal, imediat după lansarea acestui album, a dărâmat toate recordurile arenei SSE din Wembley, Londra. Sigur, vandabilitatea nu e neapărat un criteriu valoric, însă de multe ori ea zugrăvește anumite estimări de competență, mai ales atunci când în discuție se află un stil muzical periferizat în spațiul public vizibil.
Nu aș numi povestea de față ”capitalizare underground” (sau ieșire din underground), BM având destule componente mercantile prin excelență, dar pentru ca o trupă cu baze heavy metal din Japonia (cu versurile în limba japoneză!) să nască atâtea pasiuni (în cadrul oricărei categorii sociale) nu doar la mii de km distanță, ci și în țara cu cea mai mare cultură muzicală post-romantism, e nevoie de ceva special.
Bun, sold-out-ul cu pricina n-a venit pe fondul albumului despre care vom vorbi mai departe. Cam 80% dintre piese nu erau cunoscute publicului până la concertul amintit. Totuși, fenomenul ca atare, dezvoltat, ramificat, uneori bagatelizat pe Metal Resistance, poate decripta suplimentar un proces (produs) care a însuflețit toată scena muzicală internațională, de la Rob Halford la Lady Gaga, de la Fred Durst la John Petrucci, de la One Direction la Mille Petrozza, Metallica, Rob Zombie, Immortal, Bring Me The Horizon… Ariana Grande etc. Ei, diverșii, cu aproape toți fanii lor.
Comparativ cu primul disc, cel de față propune trei categorii de piese: versiuni part 2, compoziții care se raportează la alte sound-uri faimoase și melodii (relativ) proprii industriei nipone. La rândul lor, și ce interesează cu adevărat, ele se divizează în inspirație și poticneală. Bilanțul ultimelor două trăsături, dincolo de orice antropologie sonoră, definește lexiconul excentric.
(1) Road of Resistance
Scrisă de Herman Li și Sam Totman de la Dragonforce, deschiderea conține toate ingredientele unui simbol neoclassical, speed, power și thrash. Sau, după cum spun băieții englezi: Extreme Power Metal. Unisonanță aflată undeva la granița dintre genurile menționate, această subdiviziune rock robustă și totodată melodică, extensia piesei Through the Fire and Flames (Inhuman Rampage – 2005) – hit de nișă care a transmis o față neexploatată a reinterpretării armonioase pe tablou aprig (Walls of Jericho) -, e dinamită pură. Manowar par niște… Poison 😀 pe lângă piesa asta.
Îmi pare rău că versiunea din show-ul susținut în Tokyo Dome nu este disponibilă transparent pe nicio platformă din cauza aberantelor drepturi de autor extremiste, crimă cu premeditare la adresa ideilor care trebuie să circule (altfel nu ne mai deosebim nicicum de animale) – torentele scapă turma și de data asta. Acea amploare evidențiază cu adevărat nitroglicerina fonică unde bateristul Aoyama Hideki bagă-n buzunar cam tot ce înseamnă prestație-n metalul extrem, spectacolul pirotehnic și charisma chitariștilor în acord cu devotamentul publicului reformează concepția de exploziv-live, iar Suzuka Nakamoto, deși nu impecabilă ca-n trecut (deja începuse să-și spună cuvantul uzura pricinuită de numărul uriaș de concerte pe care trupa le-a susținut de la înființare și până atunci, deci probabil fără posibilitatea unor antrenamente pe care o adolescentă, oricum supusă schimbărilor naturale, trebuie să le susțină măcar pentru a păstra abilitățile), fascinează prin melisma galvanizată. Domnișoara îmi inspiră o variantă (idol) de Henning Basse (Metalium).
În orice caz, compoziția respiră o vitalitate, culmea, originală, în ciuda faptului că fundamentele au tot fost mestecate.
(2) Karate
În general, se marșează pe ideea conform căreia această piesă ar fi vreun tropar anime – doar pentru că e Japonia în discuție, doar pentru că sunt tineri în problemă. Unu la mână, anime-urile, la fel ca și cinematografia obișnuită, sunt de multe feluri: psihologice, drame, comedii, romanțe, horror… chiar și porno. Apoi, filmele animate sunt destinate tuturor. Că occidentul încă are prejudecăți, e altă discuție. Doi la mână, dacă avem cuvântul ”karate” la mijloc, nu înseamnă că obligatoriu trebuie să ne gândim la Dragon Ball. Eu unul nu văd legături shonen, cel puțin nu directe – într-adevăr, vorba unui filipinez cu care m-am contrat pe tema asta, scena ridicatului prietenesc din cenușă la rigoare analogică m-ar contrazice. Ce întâlnim clar însă este glorificarea artelor marțiale japoneze (și o solidaritate locală născută din enorme obstacole naturale sau greutăți induse). Or, asta nu-i obligatoriu anime (ca raportare singulară), ci istorie. Aspect confirmat și de vestimentația trunchiului care amintește de armura samurailor.
Revenind la muzica propriu-zisă, avem un compromis Metallica: perioada anilor 80 (Ride the Lightning în special) și cea recentă (St. Anger). Plus un canon Iron Maiden. Cei de la muzicisifaze.com, pe vremea când foloseam Facebook-ul, postaseră melodia asta pe pagina lor sub care apărea comentariul, citez din memorie: ”Super tare!” (sau ”rullz”, sau… ceva asemănător). La momentul respectiv a fost singura referință pe care unica publicație autohtonă de scărmănare muzicală (rock) – cu toate derapajele inerente (restul magazinelor, adică incredibilul număr de… 3!!!, sunt cantitate neglijabilă din toate punctele de vedere) – a făcut-o despre Babymetal.
Repetitivitatea și facilitatea (absența unor combinații, solo-uri poate, dacă tot ne raportăm la Kirk Hammett) mă face să nu cred că e super tare, dar nici nu pot nega amalgamul temerar.
(3) Awadama Fever
Reluarea atitudinii benigne cu Ciocolata (acum gumă de mestecat). Industrialul The Prodigy (alternative dance, electronic rock) e o abordare interesantă. Totuși, se pierde în contraste. Nu atât din cauza diferențelor sonore, BM n-are substanțial problema asta, cât dintr-un simplu efect extravagant ținut la sigurață. Mă mir!
(4) YAVA
Continuă direcția piesei anterioare, însă mult mai antrenant și captivant. Ruperile de ritm și schimbările de tempo (da, e o diferență) țin electricitatea la cote maxime. Nuanța latino mi se pare ravisantă în vecinătatea metalului techno.
(5) Amore
Akatsuki amintea de Helloween-ul perioadei Michael Kiske. Această piesă trimite către era Andi Deris. Din păcate, nu apelează la episoadele reușite post The Voice, ci mai degrabă la mediocritatea Rabbit Don`t Come Easy. Subliniez că Nakamoto, la fel cum se întâmplă cu toate fazele împiedicate, salvează neajunsurile prin prestația live.
Italianismul San Remo e concludent pentru descifrarea (în ansamblu) expresiei pop-metal.
(6) From Dusk Till Dawn
Una dintre cele mai deosebite piese pe care le-am ascultat vreodată: Muzica Sferelor! Dacă așa arată modernul aranjament sine qua non, atunci viitorul are argumente să lupte pentru supraviețuirea unei lumi aparent condamnate plasticului și armelor.
(7) Syncopation
Apropo de muzicisifaze.com, domnul Ioan Cora descria astfel piesele Violent Pornography, Question și Lost in Hollywood semnate System of a Down (parte din albumul Mezmerize): „ (…) mananca la micul dejun trei sferturi din reprezentantii metalului extrem (…) infuleca la pranz jumate din prog-metalul american si european (…) e paharul de vin de la masa neoglamerilor rataciti prin anul 2000”.
Cred că despre Syncopation se pot spune același lucruri.
(8) Meta Taro
Grupul suedez Sabaton a revitalizat întrucâtva scena metalului melodic, devenind în ultimii ani singura trupă de profil capabilă să susțină concerte cu peste 100.000 de oameni. Proiectul nostru a trăit exact în aceleași vremuri, de unde și apropierea sonoră oarecum firească. Problema este că japonezii au luat de la scandinavi ce e mai banal: perimetrul viking metal. E tolerabilă eventual ca intro. În rest, Dansul Pinguinului militarizat e stors de beatitudine belicoasă (nesocotind scurta intrare în refren).
(9) GJ!
Prolongația spațiului rezervat lui Yui Mizuno și Moa Kikuchi din Onedari Daisakusen îi lipsește ispita Limp Bizkit. De fapt, îi lipsește cam totul, punk-ul metalizat fiind aici sâcâitor prin asonanța plată.
(10) Sis. Anger
Eeeeeeh, acum intervalul Yui-Metal – Moa-Metal are cu totul alte coordonate. Să spunem că ne confruntăm (la propriu!) cu un Slayer jpoppyzat, o alăturare ce vorbește de la sine.
(11) Tales of the Destinies
Compoziția care s-a dorit a fi complexitatea (math) maximă din catalog, sfârsește ca oglindire Dream Theater. Dacă pe Rondo of Nightmare am întâlnit reinterpretări prog. metal, în cazul de față avem preluări la virgulă. Nu e deloc o melodie rea, instrumentiștii dovedindu-și încă o dată clasa, dar stă bine doar lângă vreun Metropolis. Linia subțire dintre influențe și plagiat joacă acum în defavoarea BM.
(12) No Rain, No Rainbow
Baladele nu prea mă pasionează. Dar pe acest episod suav l-am ascultat de sute de ori. Ar face bine să reconsidere sentința cei care credeau că dulcegăria heavy s-a epuizat odată cu Scorpions (ok, scrupulos, aduce mai degrabă a baladă Hammerfall cu o ușoară conotație Masterplan). Din păcate, tipic Babymetal, există o imensă diferență între mediul controlat de studio (grabă, insipid) și farmecul live, teritoriu unde Nakamoto și trupa din spate oferă clipe realmente trepidante.
(13) The One
Din nou ceva apropiat de Dream Theater, cu un plus la capitolul personalitate (Rush). Semi-baladă jazz-metal-blues, imnul se vrea a fi insigna iubitorilor de orice (măcar) încearcă să iasă (durabil) din tipare.
Rezistența Metalică e un nume plin de emfază. Absurdul manowaristic devine și mai nesuferit având în vedere că pornirile nipone comerciale sunt totuși o marfă. Particularizată, detaliată, e drept, dar totuși o marfă. Ca să nu mai vorbim de paleta sonoră mult prea largă pentru a fi încadrată în cruciade true metal. Cu toate astea, fizionomia rezistă nu doar în față superficialității (idol… de FM, de TV), ci și în raport cu o artă din ce în ce mai mărginită, complexată și livrescă.
Kokoro no oku ni moeru atsui hahto
Sore ga bokura no Resistance
Stand up and shout: Justice Forever!
Sore dake datta…
un gând muzical 