Sfera cinematografică WWE se definește și prin spargerea barierelor (altfel imbecil denumită gusturile nu se discută) muzicale. Săptămâna trecută, în cadrul evenimentului Backlash ținut în Lyon, am văzut cum costumari, puștoaice ochelariste cu aparat dentar sau piețărese grase cântau din toți ficații refrenul heavy Downstait – Kingdom: caaaaant take my freeeeedom etc.
Un refren dintr-o piesă care nu-i tocmai cu grad ridicat de accesibilitate potrivit Articolelor, Paragrafelor și Adunări ale Comitetului de FM. Și totuși vreo 20.000 de cetățeni francezi asimilaseră teribil melodia.
S-ar putea spune că-i firesc din moment ce ultra comercialul WWE, probabil cel mai vizionat show live pe teritoriul USA, a apelat dintotdeauna la chestii ca Motorhead ori Metallica. Ba chiar și la Marșul Funebru de Chopin. Unii zic că se înghite orice din moment ce actorii sunt atât de populari.
Doar că a convinge lumea că există și ceva ce trezește mai abitir spirite nu-i deloc la îndemâna oricui, oricât de pe fond ar fi justificat demersul. Iar doar apelul la comercial, cascadoria soap opera WWE, nu cred că ar fi fost suficient pentru ca cetățenii să fie convinși că trebuie să aibă răbdare și cu o muzică ceva mai lucrată.
Cu toate astea, nici populația aia mai dinamică nu a avut în general prea multă răbdare cu temă muzicală ce-l însoțește acum pe cascadorul din poveste ce-și zice AJ Styles.
Nici măcar eu. lol. Ani de zile am tot avut senzația că You Don’t Want None nu se potrivește deloc atitudinii metalifere de tip Mad Max pe care AJ o pune-n scena WWE. Asta până când publicul francez cu pricina a fredonat la unison melodicitatea destul de refractară din compoziția de față.
Prin urmare, am ascultat-o separat, dincolo de sentimentul că hip-hopăraia nu se potrivea pletelor lui AJ, și am ajuns la concluzia că eram oarecum pe arătură, deși punctul forte al piesei, cadrul post-apocaliptic, e într-adevăr destul de greu de evidențiat într-un show live în care personajul ia caimacul (cu gălăgia aferentă) și-n care perspectiva soap opera, dorința de a ști ce urmează-n basm, distrage atenția. Probabil chestie de sonorizare.
Motorhead, Metallica ori Downstait n-au avut niciodată momente absconse, deci nici obstacole fonice inginerești: alt subgen, alte unghiuri. În schimb, You Don’t Want None pare un soi de Stevie Wonder călărind dintr-o dată mașinării războinice de mâna a treia ruginite între timpul când exista civilizație și prezent.
Or, în contextul obraznic, direct, al lui AJ, tehnica asta care adună de la prog. rock până la hip-hop și terminând cu prog. soul pare desuetă și live greu de redat intens. Publicul din Lyon însă a ținut să contrazică și percepția mea: a recitat tema la modul că mi-o și imaginam pe Nezuko, superbă supraviețuitoare post-apocaliptică, intrând formidabil într-o arenă ca să facă și să dreagă și iar să facă – în ciuda Articolelor, Volumelor, Paragrafelor, Adunări ale Comitetului.
un gând muzical 