Babymetal – Metal Galaxy (2019)

Metalic s-aud gorniștii, în fund, la cazarmă. – George Bacovia

Neometal. Unde stelarul sinonimizat nu e altceva decât perspectiva prin care privim azi către frontiere necunoscute. Mai înzestrați, mai aproape de adevăr, dar cu încă multe confinii de aflat. Exagerez, bineînțeles. Dacă ar fi fost un album bazat pe From Dusk Till Dawn, atunci puteam vorbi serios despre posterități. Dar Metal Galaxy e o progenitură Syncopation.

Neometal, adică electro progressive. Un gen care s-a născut în urmă cu multe decenii. Partea neo am adăugat-o nu din motive ce țin de originalitate, ci pentru că Babymetal vrea prin acest album să-și consolideze un sound al său, bazându-se pe ce cred că este o referință în materie de techno rock modern: compoziția Syncopation, la rândul ei chimie sistematizată – desăvârșirea ideilor cyber & metal & jpop propuse în cadrul Ii Ne, Doki Doki Morning, Catch Me if You Can, Yava, Awadama Fever etc. Ipotetic, conceperea unui material pornit din From Dusk Till Dawn (Shine și Starlight sunt tangențiale), situat abstract pe aceleași coordonate, ar fi fost o misiune mult prea dificilă. Și, la drept vorbind, nu tocmai avantajoasă. Produsul de față vizează publicul larg.

Așadar, pe acest al treilea album de studio, producția nu mai face (vizibil) retroacțiuni. Stilul se dorește unul personal, desprins de sonorități consolidate în exterior. Teoretic, este de apreciat că nu se insistă pe o formulă invariabilă, ba chiar că se vrea individualizarea. Practic însă asistăm la un epifenomen, la un alt Babymetal. Schimbând macazul și privind atent în oglindă, trupa nu se mai poate ascunde după paravanul heteroclit. Astfel, critica (mea) de data asta se axează tare pe dualitatea normală, oricât de mult s-ar invoca transcendența.

Iată cum farmecul nepământean nu e în cadrul Metal Galaxy decât un foarte clar teluric.

Sound-ul, da, aparține viitorului oarecum tainic. Tehnologia computerizată în combinație cu rădăcinile rock (chiar șaptezeciste) și rulada jpop obligă la accentuarea melajului. Dar o face într-un fel mai puțin metafizic.

În fapt, albumul de față este discul unei trupe și basta. Deci, cu atât mai mult nu ne mai putem situa pe o zonă gri, lucrurile fiind simplificate, în ciuda meteodologiei. Și fasonarea grupului a devenit preponderent neagră… din ce cândva era un curcubeu efervescent.

Tonul meu destul de rece nu vizează neapărat aptitudinea/atitudinea majorității pieselor. Am ascultat albumul de vreo 20 de ori și nu prea știu cum să-l cataloghez din punct de vedere calitativ. Hmmmm… sunt destul de puține momente catchy (condensate în Da Da Dance – împreună cu Tak Matsumoto, chitarist câștigător de premiu Grammy și unul dintre cei doar cinci muzicieni din lume care se poate lăuda cu propria etichetă Gibson – piesă asemănatoare cu AAA, o altă trupă niponă destul de neunitară). Sau poate că așteptările sunt greșite! Poate că japonezii nici n-au vrut să mai fie decongestionați, deși declivitatea indică aspirații Idol – instrumentalul e totuși de-o manieră prea industrial prog. pentru a-i da acum întregului vreo conotație definitivă (nu intră în nicio discuție Oh! Majinai, interpetată alături de Jaokim Broden de la Sabaton, PA PA YA! feat. rapperul thailandez F.Hero, două comedii ieftine – energice, e adevărat – de care se cam putea lipsi Universul, și Arkadia, mai mult decât vizitată de civilizație, fiind continuatoarea traseului euro-power stabilit pe Akatsuki – Amore). Miroase a Tool, zău. Abordarea Bomfunk MC`s metalizat (sau DJ Project, pentru sufletul nostru) Kansas-ist implică fermentații (și compendii ceva mai aprofundate decât ale mele).

Distortion, în colaborare cu Alissa White-Gluz, e peste tot ce oferă Arch Enemy. Iar BMC e de-un kitsch demențial!

Primul impuls a fost să scriu, printr-o antiteză defavorabilă Metal Galaxy, că singurul merit constă în sporirea eficacității albumelor anterioare. M-am potolit după alte câteva ascultări. Geometria din spatele măștii m-a potolit. Cine știe? Poate peste câțiva ani voi vedea în futurologia asta o realizare măreață. De un singur lucru sunt convins: neexploatarea (sigur, și pe fondul procedeului în cauză) vocalistei Suzuka Nakamoto. Interpreta-actor a dovedit odată cu maturizarea deplină că poate fi una dintre cele mai deosebite prezențe din tot spațiul muzical; prestația ei din variantele live The One cântate cu ocazia promovării acestui disc (DVD-ul Dark Night Carnival e relevant), orice moment personal din dublul concert Legend – Metal Galaxy sau mai ales prima întoarcere elogiată (Baptism XX) în Hiroshima natală îmi provoacă un neastâmpăr în plus. Iar prea e prizoniera fonfăitului unidimensional. Dar deja e subiect de anecdotă Babymetal disc vs. Babymetal live. Păcat… sugestivitatea coperții e probabil dincolo de ce au sperat creatorii.

Încă un lucru de semnalat: pentru concertele de promovare Metal Galaxy s-au folosit diverse dansatoare în locul lui Yui Mizuno… care n-a mai suportat (chiar și niponii cedează fizic) teroarea contractuală a lumii Idol. Deși fanaticii s-au declarat dezgustați pe social media, căci pe unii nu-i poți scoate din ale lor, eu cred că puștoaicele de rezervă sunt mega pro în rolurile lor, peste limbajul trupului anterioarei. Așa, dolofane cum sunt, infinit mai puțin kawaii (doh!), cred că ar putea câștiga concursul Dansez Pentru Tine la orice oră din zi și din noapte – parcă sunt niște pinguini în apă. 😀

me wo samase!?

How will the weather be tomorrow?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s